vineri, 19 decembrie 2008

Esca a spart "sticla"...




...şi a luat liftul până la Etajul 6. Stăteam pe un scaun oarecare din sala de seminar sâcâită de gânduri care nu-şi găseau locul. Ideile "O să vină, că aşa a promis Mîndruţă" şi "Nu, deci e imposibil ca femeia asta să se trezească aşa de dimineaţă" jucau hochei în mintea mea îngheţată de o bucurie incertă. Mi se părea că lucrurile se întâmplă prea repede, mult prea repede... ca persoana aia, pe care ochiul camerei de filmat o vede zilnic, atât de zilnic încât lumânarea de pe tort va fi în formă de 15, să-mi prezinte trăirile ei, în direct, la 3 m distanţă de mine. Şi nu, de data asta nu era dincolo de ecranul televizorului, că aş fi schimbat programul. Dar să ştiţi că eram tot la televizor... un televizor al vieţii de la care îmi lipsea telecomanda ca să opresc timpul. Nisipul din clepsidră a sigilat cele 2 ore alături de omul Andreea Esca cu o viteză de 500/h. Dar au fost sigilate cu un conţinut înmuiat în experienţă fără amnezie, care se păstrează în arhiva Sufletului.
Totuşi, începutul... ăstuia, începutului, trebuia să i se ia tensiunea căci era la maxim... sau nouă, studenţilor. În faţa uşii deschise apare Mîndruţă întârziat, pentru care îmi stătea pe limbă "Dă-te, omule, s-o văd pe Esca!". Într-o clipă, panica a prins picioare, dar nu şi-a început cursa de atletism, căci în sală a păşit, cu "Bună dimineaţa!" pe buze, o 1,6 m pe tocuri. Hei, esenţele tari se ţin în sticluţe mici [...pleonastică maximă, dar na!].
Stând pe banca din faţă, ne-a prezentat [ca pe o ştire din care lipsesc unghiul de abordare, titlul şi şapoul] o fărâmă din jurnalul eroic al femeii cu zece ani fără concediu. Examenul picat de la admiterea la ASE [crede în "nimic nu e întâmplător"] a fost acceleraţia spre ce se vede astăzi, pe sticlă, la ora 19.00 [salariul ei rămâne totuşi sub acoperirea ocultismului]. Vânzătoare. Cum sună...?! E cam subţire portofelul în imaginea asta. Dar existenţa jurnalismului a împiedicat-o să apară după "sticla" de la chioşcuri. E prea umană ca să nu fie naturală fizic şi spiritual în faţa noastră şi ca să nu trăiască aglomeraţia din RATB. E om... sau aşa se vrea. Doar oamenii din faţa televizorului fac din unii ca ei "extratereştri"... pentru că "sticla" nu se sparge singură. Esenţial e un singur lucru: " să fii cel mai bun în ceea ce faci, indiferent de eşti femeie de servici" [citat din Andreea Esca, nu am tăiat din ea... doar am "savurat"].(PUNCT)

vineri, 19 septembrie 2008

Cuvinte de JURNAL

De astăzi sunt oficial studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Sincer, nu prea credeam că o să intru, mai ales că am visat că aşa o să se întâmple. Mi s-a părut că acesta ar fi semnul pentru eventualul rezultat negativ. Deja mă gândeam că o să fiu nevoită să urmez Dreptul la particular şi deja regretam că o să mă trezesc din visul meu existent din clasa a VIII-a de a deveni jurnalist. Aseară, aproape de miezul nopţii, mişcam cursorul mouse-ului pe site-ul facultăţii şi îmi tot ziceam: "O să se termine lista şi eu nu o să fiu, o să se termine lista şi eu nu o să fiu". S-a terminat. Şi am fost... şi sunt pe locul 128 din 132 la taxă zi. Nu e de lăudat, dar nici eu nu mă plâng\:D/. Mă bazez pe principiul "Cei din urmă vor fi cei dintâi." şi sper să îl concretizez.

marți, 16 septembrie 2008

bla-bla-bla... de studenţie

Ce bine mă simt că azi nu mai m-am dus la şcoală ca pe vremuri \:D/... sau rău :((:((:((. Că nici eu nu mai ştiu... [Sună a studenţie. Sună bine.] Dacă nu e timpul pentru şcoală... e timpul pentru Muzică:X

luni, 15 septembrie 2008

Sentiment de 15 septembrie...??!!!

...[demi]sec. "Colegi noi?! Tot aceiaşi profi...?! Orarul nu dă faliment?!". Nu şi-au mai găsit loc în prezent. Timpul şi-a luat Bac-ul [nu pentru a naviga pe Dunăre] în a pierde clipele pe cărări finalizate şi vâsleşte către Licenţă. Mă simt mult mai copil decât acum 13 ani şi încerc să ajung la -18. Ca în matematică... dacă îi pun modul o să trec pe partea dreaptă a axei. Sau a vieţii. Toamna asta o să număr... zilele până la prima etichetă de student [s-ar putea să mă "deranjeze" cu nişte restanţe]. "Anii de liceu s-au terminat şi fiecare îşi alege..." (punct)Prea multă superficialitate(punct) E nevoie de Special! Anul acesta, Sentimentul se numeşte "1 Octombrie". Până atunci... cred că mai vreau un an de liceu :X...

joi, 21 august 2008

Viaţa ca un peron

Ce se întâmplă când ajungi mai devreme în gară şi trenul întârzie...?! El nu te pierde... el nu cumpără un bilet degeaba. Îl aştepţi şi el nu mai ajunge. Îl tot aştepţi şi... şi îl ratezi pe celălalt. Câteodată e mai înţelept să schimbăm direcţia chiar dacă nu cunoaştem destinaţia. Poate la capăt de drum necunoscut se potriveşte cheia în uşa niciodată deschisă. Existenţa raţiunii mele este pompată de trăirile Sufletului înfăşurat de speranţe, idealuri, dorinţe... parcă fără sfârşit. Îmi arunc privirea în viitor, dar prezentul mă atrage la el ca un magnet [nu ştiu cum reuşeşte pentru că eu nu sunt din metal], iar de trecut fug cu 1000/h, pentru că eu vreau să fiu MARE... dar nu-mi înnec amintirile în mare. Le păstrez la mal. Aştept un val mai puternic să le ia cu el în timp ce briza le usucă. De mai bine de un deceniu mă aflu în gara prăfuită, în curând şi eu dacă nu schimb macazul, ceea ce trenul a făcut demult... se pare. Nu am răbdare să definesc viaţa în sute de pagini, deşi am înţeles că ea ştie să ne concretizeze în adâncul abstractului său... sau, cel puţin, aşa îmi place să cred. Uite, pot să zic câteva cuvinte: e un balon trasparent cu miros frumos care se înalţă şi coboară după mişcările aerului, urmează un singur traseu la sfârşitul căruia se sparge şi, totodată, se decolorează nuanţele deţinute ulterior... sau poate toate trăirile.

miercuri, 20 august 2008

Piedone la atac... cu palmieri

Conform emisiunilor informative de astăzi, politica de capitală face furori... sau impresii de sector... sau palmier de "Le Petit Paris" . De această dată... nu, nu... nu e vorba de băncuţe pentru băbuţe, nici de gropi "cârpite" ca să apară altele... s-au înlocuit cu plante serioase, s-au înlocuit cu palmieri. Cam îndrăzneţ, aş zice, pentru clima oraşului nostru. Pentru perioada cu temperaturi neprielnice arborilor africani, s-a "prognozat" mutarea lor, uscaţi sau verzi, o să aibă loc "raliul cu natură". Iniţiativa o consider: "e timpul să mă afirm ca primar"... e doar o chestiune de politică.

luni, 4 august 2008

Alexandr Soljeniţîn

...nume necunoscut la primul auz. Un reportaj prezentat de un post de televiziune în câteva minute pe care le-am prins la întâmplare m-au făcut să vreau să îl descopăr pe acest om. Alexandr Soljeniţîn. Scriitor rus, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură şi al ordinului de stat primit de la preşedintele V. Putin... şi nu numai. Unul dintre cunoscuţii disidenţi antisovietici care a făcut literatură din momentele trăite în lagărele ruseşti. Acum nu vreau să îi prezint biografia pe care, din păcate, nu o cunosc detaliat, ci vreau doar să comentez lipsa de interes faţă de un om de cultură, căruia i se acordă câteva minute exact atunci când s-a aflat de decesul acestei personalităţi. Acum două ore am auzit pentru prima dată numele "Soljeniţîn" şi mă gândesc că nu o să îl mai aud la televizor. Şi totuşi... e trist că decesul scriitorului Alexandr Soljeniţîn trebuia să îl facă cunoscut şi românilor. Până aici nu s-a mai remarcat niciun interes la noi pentru acest om. În schimb, pentru ştiri care nu îmbogăţesc cu nimic cultura generală a românului, se acordă zile întregi atenţia în cadrul tuturor emisiunilor informative. Cultura păleşte la dezinteresul oamenilor... Dacă ar fi să se facă o statistică, cred că 99% dintre bucureşteni ştiu de Simona Senzual, iar restul să sperăm că ar fi aflat măcar azi din presă de Soljeniţîn.

joi, 31 iulie 2008

DJ de probă

...asta-i proba. Zero... :( sau =))














[ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple]

miercuri, 30 iulie 2008

"I Love Techno" ou "Music.Dependent" ?!

... zicea un amic. "I Love Techno" zicea el. Am descoperit că ştie să şi generalizeze ceea ce exprimă Muzica. A descoperit şi el ce poate să gândească. Sună cam aşa... sună profund: "...muzica, după părerea mea, reflectă oarecum personalitatea unui om şi modul de viaţă pe care îl duce... şi totuşi totul începe când îţi pui căştile, deschizi programul şi apesi 'play', după care uiţi de tot. Asculţi doar Muzica care te duce într-o altă lume, cel puţin aşa mi se întamplă mie şi, totodată, vrei ca această stare să nu se termine niciodată. Păcat că nu se poate asculta Muzică şi când dormi...". Asta înseamnă să ştii să SIMŢI MUZICA. O singură şansă: ori simţi vocea sunetelor până dincolo de toate încheieturile, ori "nici să nu îndrăzneşti să dai PLAY!".

marți, 29 iulie 2008

Uite cine colorează Bd. Mihail Kogălniceanu

Se întâmplă în Bucureşti. Adresa exactă: Bd. Mihail Kogălniceanu, sector 5, vis-a-vis de Casa Armatei.
Data: 1 iunie 2008. Îmbrăcaţi în vopsea. Toate privirile bucureştenilor "lipite" de imaginea lor... şi a camerelor video, şi a presei, şi a poliţiei. Au şi ei dreptate... La cât de cenuşie e capitala, trebuia să-i dea cineva o nuanţă de culoare... şi de viaţă dacă vreţi. Cum să nu iubeşti Bucureştiul dacă culorile au prins picioare...











Special de luna iulie


Nimic nou. O zi obişnuită de vară... sau cel puţin aşa se arăta la ora prânzului. Ochii mei
verzi au tras de ei ca să vadă lumina de afară, razele măreţului Soare şi unde a mai
ajuns ticăitul ceasului. Chiar nimic nou. Plictiseala de zile mari şi nepăsarea cu glas tare
faţă de nisipul din clepsidră, care îşi vede de treabă, m-au făcut să întorc spatele la
ceea ce priveam, iniţial cu un interes aparte, şi să o las pe Iulia [copilul care tocmai mă
trezise] să îşi încerce "cariera" în părul meu... clipe de relax... însoţite, ce-i drept, de
fire smulse de peria care era, parcă, programată să nu încetinească... sau plăcerea
micuţei. Nu mai zic de a mea... După aproape 30 de minute de eforturi mici pentru
încercarea aiurea a unei coafuri similare cu încercarea depusă, hotărârea a fost luată.
Spontan. Ca să nu lăsăm plictisul să încerce ceva. Mai util să încercăm noi: Photo
session avec les pussycats. Nici florile nu au avut încotro. Smulse de pe nisipul pe
care se întindeau liniştite la bogăţia Soarelui ca să simtă respiraţia Solului şi mişcarea
lentă a Aerului înăbuşit, au fost poftite la un casting. Au trecut proba vrând-nevrând şi au
pozat printre cuvinte. Şi nu doar... au strivit rândurile, dar au terminat ultima poză răpuse de carte. Ziua continuă... şi am ales să mă scufund în inima muzicii. Chiar acum o simt. Şi mă trimite aproape de Cer să strâng în mână norii care dansează după beat-ul ei. Şşşşşşşşşttt... nimic vechi.

duminică, 27 iulie 2008

Feel the Music inside!

Suflarea care mişcă aerul. Brăţara care se închide în inima celui care o simte. Vocea care produce dansul tuturor simţurilor... Nichita Stănescu zicea: "...este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare." Eu zic doar atât: când asculţi Muzică... ZBORI! Sunetul îţi ridică Sufletul dincolo de nori, deschide uşa Raiului şi acolo se distrează până când mama îţi opreşte boxele din cauza volumului dat la maxim. Te arunci în pat şi mâine o iei de la capăt... doar pentru că Muzica e inima care îţi pulsează liniştea, dragostea, speranţa, încrederea... totul.
Te face să vibrezi până la amprente, până în strălucirea ochilor, până la respiraţia care iese printre buzele care o savurează. Îşi continuă drumul şi deschide uşa de la Casa Sufletului, aprinde căldura în căminul senzaţiilor şi eliberează sunete învăţate doar să înalţe Sufletul până la stele. Îţi rămâne doar să : Feel the Music inside!

Magie!

Mă gândeam să scriu ceva. Nu ştiu... orice. Apoi, mi-am adus aminte de mine. Mi-am adus aminte de... tot. Nu am înţeles de ce m-a atras dintotdeuna oraşul ăsta cenuşiu prezentat astfel de mulţi. De când am făcut cunoştinţă cu mine am descoperit un singur vis. Visul meu, El, oraşul meu. Toţi ochii mei, toate urechile mele, toată atenţia şi dragostea mea... toate aveau o singură destinaţie: locul magic!... şi niciodată contrasens. Carosabilul însufleţit din inima mea accelera cu viteza dorinţelor ce se vroiau împlinite instant, fără să încerce inutilul marşarier, la cea mai mică amintire de El -oraşul, încă, nerecrutat mie- care era ca o adiere ce îmi mângâia speranţa de a Îi exploata fiecare respiraţie, puls, senzaţie, sunet, noutate. Cert era un singur lucru: tânjeam să-L îmbrăţişez, tânjeam să-mi albească întunericul adăpostit în tot trupul meu, în toate trăirile mele şi-n toate clipele petrecute în respingătorul spaţiu rural. Citadinul magic era tornada blândă care ar fi putut crăpa zidul chinului lăuntric, dat de gustul pelin al locului căruia vroiam să-i pun lacăt, şi înlocuind moluzul scos cu duioşie, speranţă, dragoste, fericire. El putea fi arhitectul care să-mi schiţeze zâmbetul de pe buzele Sufletului care pălea sub pietrele lacrimilor căzute din ochii mei mai tot timpul înecaţi. O singură plimbare o dată pe an de Ziua Copilului în oraşul care mă fermecase era ca o vizită în Rai. Străzile lui, treptele Paradisului. Frumuseţile lui, îngerii mei. Peisajele lui, icoanele în faţa cărora nu eziţi să cazi în genunchi. Îl privesc şi îmi zâmbeşte, îl respir, mă-nnebuneşte, îl simt... că mă iubeşte... cu toată gingăşia care-L înveleşte. Aglomeraţia continuă, obositoare pentru unii, considerată fabrică de produs monotonie, nervi pisaţi, clipe de sicriu, pentru mine şi-a schimbat haina şi a devenit motiv de sinucidere a pustietăţii otrăvite de la ţară. Dacă pentru unii s-a transformat în "Plumbul" lui Bacovia, pentru mine rămâne "Definiţia iubirii" a lui Romeo Morari. E un imperfect... semănăm. E imperfect pentru perfect. Gropile, gunoaiele sunt defectele lui, rănile lui adâncite de oamenii la picioarele cărora oraşul meu îşi apleacă palmele, adică drumurile, fericirea şi speranţa în schimbul suferinţei. Pot să-L numesc "fiinţă umană"... are tot ce îi trebuie: de la calităţi la defecte, de la bucurie la tristeţe, de la firesc la nefiresc, de la construcţii la distrugeri, de la găuri la zgârie-nori, de la viaţă la resuscitare, de la unic către special... E omul-statuie deschis oricând la ştergerea păcatelor sale şi dispus de la început pentru milostenii, căci El păcătuieşte la fiecare faptă necontrolată a stăpânului său... omul-raţiune. Pseudonimul lui poate fi considerat nume de scenă... Da! este scena unde cântă pentru orice fiinţă care îi păşeşte pragul Sufletului său. Se intitulează Micul Paris. Deja... îl respir, îl clipesc, îl simt până în vârful unghiilor, până la praful de pe talpă, până în rimelul de pe gene. Mi-a răspuns cu sute de îmbrăţisări că e prietenul meu... e parte din mine... e Bucureşti. De zece ani îl trăiesc, de optsprezece îl doresc şi pân' la infinit îl iubesc. Visele te fac să zbori către cerul în culori... Lumea asta-i magică... Lumea mea e magică... spun că Lumea asta-i o Magie!


















joi, 17 iulie 2008

Indecis

...există momente în care simţi că glasul bucuriei a fost închis în otrava propriei vieţi, că ochii au învăţat doar să se înece în lacrimi infinite, că trăieşti ca să fii pedepsit. Există clipe în care tastatura este udată de ochii care nu mai pot să zâmbească... şi există motive pentru orice speranţă cazută în foc fără voia ei. De aceea există un motiv pentru care scriu acum, chiar acum. Termometrul plăcerii de mai devreme parcă a fost aruncat acasă la Moş Crăciun... mi-ar fi plăcut să fie în Sahara [aş fi fost la maxim]. Gândesc, trăiesc, respir, privesc, simt... simt... simt şi plâng, dar sper şi nu o să Mă uit.

duminică, 13 iulie 2008

Pitzi la maxim

...un nou curent?! ...o nouă modă?! sau doar prostia "străluceşte"?!... le vezi pe stradă, aproape oriunde, îţi fac cu ochiul şi îţi vine s-o iei la fugă. Clar e un lucru: sunt faimoase... au propriul site. Nu echivalează cu Şoseaua de Centură, dar măcar au găsit un loc pentru promovare... a "graţioaselor" şunculiţe (sau greţoaselor), a fardului ţinut cu greutate de sărmanele pleoape, a genelor lipite de rimelul care începe să pice, a rujului care depăşeşte "frontierele" buzelor obligate să se umfle instant pentru o poză în oglindă (neapărat să se vadă marca telefonului), a dimensiunilor "ai ce să atingi" (sau să te prefaci că leşini) 100, 120, 140, a părului scos din priză acum 2 minute... sau vopsea, nu ştiu. Boys... nu disperaţi! La anu' o să le vedeţi mai des pe stradă... sau pe unde vă încercaţi norocul, cocoşate de flebeţea lor -aurul- kitsch-ul maxim.
O discuţie între două pitzi-specimene ar suna cam aşa:
"P1: Ce faci, fată?
P2: Uite, fată, de două ore îmi fac ochii ca să pot să cumpăr ceva de la magazinul din colţ.
P1:Vai, pitzi dragă, chel oreor! eu am stat ieri trei ore în noua mea oglindă cu dungi de aur.
P2:Pitzi fată, da' tu de când ştii franceză?
P1:De când am fost în Spania. Nu ştii că spaniolii vorbeşte limba asta?!... Da' tu de unde ştii, fato, că e franceză?
P2:Fato, e şi limba turcilor. Ţi-am zis c-am fost în State.
P1: Da, pitzi fată, aşa e!
P2:Pitzi, pitzi... nu ţi-am zis că sunt cea mai marfă acum că am iPhone. E neapărată nevoie să fie suflat cu aur că ăştia care l-a făcut nu a ştiu ce e la modă. Vai de ei!
P1:Fato, să ştii că ai dreptate."
Cum? Pitzipoanca sau pitziproasta?! Nu contează.Sunt sinonime. News alert!!! l-au studiat pe René Descartes ("Cogito, ergo sum - Cuget, deci exist !") şi l-au modificat ca să dovedească, totuşi, imaginaţia lor de persoane-kitsch: "Sunt pitzipoancă, deci exist!"


ETICHETĂ:[Pitzipoanca pitziproasta... pentru femei (ne)adevărate!]

Maxima zilei: "Sunt pitzipoancă, deci persoană-kitsch!"

sâmbătă, 29 martie 2008

Paşi... prin lumea cifrelor!

1, –7, +12, x–2=3, (√5–√2)(√5+√2), x≤1, –2√2,... sau mai bine 10000Lei, 2000€, 500₤... că doar Σ, √, β, ‰, №, ∏, ≠, ∞, ∆, ≥, nu se primesc la magazin. Să trecem la literatură: ″...şi în timp ce învăţam la mat... matem... nu, nu e aşa. Amtemtică...oare?! nu, nu, nu sună a matema... asta e, matematică. Da... ma-te-ma-ti-că. Da... exact aşa.
Am totuşi o întrebare. Din ce este alcătuită matematica? Cum din ce...?!
m + a + t + e + m + a + t + i + c + ă, altceva ce ar putea fi... dar ea presupune numere, nu−me−re... şi atunci m + a + t + e + m + a + t + i + c + ă=10 pentru că m=2, a=3, t=2, e=1, i=1, c=1. Poate că aşa s-au inventat cifrele, iar 2 + 3=5, 2 + 2=4, 3 + 2 + 1=6, 3 + 2 + 1 +1=7, 3 + 2 + 1 +1 + 1=8, 3 + 2 + 2 + 1 + 1=9...(continuă până la infinit) şi gata, au apărut numerele.
Am înţeles cum stă treaba cu matematica. Acum pot să... dar de ce 2 + 2 sunt egale întotdeauna cu 4? De ce nu ar fi cu 11? Cine sunt părinţii tuturor cifrelor şi de ce nu putem cifra „8” să o numim „trei”? După ce criteriu sunt clasificate în acest fel şi de ce una e mai mare decât alta? De unde ştiu eu că 9 este mai mare decât 5? Şi de ce nu ar fi invers?!...
Numerele au oare buletin?!...că poate din cauza aceasta rezultatul exerciţiilor de la lucrare pe care eu îl aflu, nu este cel corect...
Cum să ştiu dacă cifra 2 din exerciţiul (2 ∙ 4) + (3 ∙ 5) este, poate, cifra 7, dacă ea nu se prezintă în mod oficial? Poate aşa se explică faptul că eu şi Mihai, colegul meu de bancă suntem fideli notei 4. Dacă eu aş fi fost... dacă eu aş...dacă eu aş fi fost cifră, le-aş fi şoptit elevilor cum să rezolve problemele!!! Le-aş fi zâmbit şi le-aş fi cântat de fiecare dată când sunt nevoiţi să iasă la tablă. De aceea nu se îngrămădeşte niciunul când întreabă profesorul „Cine doreşte să rezolve exerciţiul de pe tablă?”
Mi-ar fi plăcut ca toate, toate cifrele, care mă încurcă pe mine când sunt obligat să le rezolv, să le găsesc undeva suspendate în aer, pe stradă, să le ating şi să le vorbesc. Îmi şi imaginez o discuţie între două dintre ele:
„3: −Îi vezi pe copiii ăştia?
2: −Da, sunt Andrei şi Mihai de la clasa a VII-a D.
3: −Sunt fericit că sunt de două ori la Mihai în carnet.
2: −Ha, ha, ha... te-am luat; eu sunt de trei ori la Andrei.”
Aş fi riscat să afle mama cu cifrele astea prin aer. Norocul meu că cine le-a făcut, le-a făcut mute peste tot.
Probabil în lumea lor trebuie să fie albe şi negre. Sper ca 2, 3, 4 să fie paralele cu 8, 9, 10 care să zboare până la mine... că au cu ce doar.
Experienţe personale?! 4,25... olimpiadă... clasa a V-a... că acum e direct în catalog...!!!
Deja sunt mare şi am înţeles că matematica are un rol important în viaţa mea...când o să fiu student la Facultatea de Litere, îmi voi aminti cu plăcere de cunoaşterea mea „vastă” care m-a făcut să simt abecedarul corigenţei pe unul dintre semestrele din fiecare an şcolar. Şi Ea o experienţă...
Pentru mâine... trei probleme (Tapigora, teorema aia nu ştiu de ce se învaţă la şcoală că tot timpul îmi dă cu eroare şi...)...şi ne mai dă şi test, teza e peste o săptămână şi eu sunt cuprins de pasiunea de a scrie poezii:
Matematică iubită,
Mai mereu nedesluşită,
Eu-ţi cer 10... tu-mi dai 2
Ne-nţelegem ca-n război,
Eu pe frontul literar...
Tu pe cel triunghiular,
Mă întrebi ce-i bisectoarea
Şi îţi definesc metafora,
Mă întrebi de-o teoremă...
...şi îţi zic că-s Paralelă!!!...”


●●●fără sfârşit●●●