joi, 31 iulie 2008

DJ de probă

...asta-i proba. Zero... :( sau =))














[ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple]

miercuri, 30 iulie 2008

"I Love Techno" ou "Music.Dependent" ?!

... zicea un amic. "I Love Techno" zicea el. Am descoperit că ştie să şi generalizeze ceea ce exprimă Muzica. A descoperit şi el ce poate să gândească. Sună cam aşa... sună profund: "...muzica, după părerea mea, reflectă oarecum personalitatea unui om şi modul de viaţă pe care îl duce... şi totuşi totul începe când îţi pui căştile, deschizi programul şi apesi 'play', după care uiţi de tot. Asculţi doar Muzica care te duce într-o altă lume, cel puţin aşa mi se întamplă mie şi, totodată, vrei ca această stare să nu se termine niciodată. Păcat că nu se poate asculta Muzică şi când dormi...". Asta înseamnă să ştii să SIMŢI MUZICA. O singură şansă: ori simţi vocea sunetelor până dincolo de toate încheieturile, ori "nici să nu îndrăzneşti să dai PLAY!".

marți, 29 iulie 2008

Uite cine colorează Bd. Mihail Kogălniceanu

Se întâmplă în Bucureşti. Adresa exactă: Bd. Mihail Kogălniceanu, sector 5, vis-a-vis de Casa Armatei.
Data: 1 iunie 2008. Îmbrăcaţi în vopsea. Toate privirile bucureştenilor "lipite" de imaginea lor... şi a camerelor video, şi a presei, şi a poliţiei. Au şi ei dreptate... La cât de cenuşie e capitala, trebuia să-i dea cineva o nuanţă de culoare... şi de viaţă dacă vreţi. Cum să nu iubeşti Bucureştiul dacă culorile au prins picioare...











Special de luna iulie


Nimic nou. O zi obişnuită de vară... sau cel puţin aşa se arăta la ora prânzului. Ochii mei
verzi au tras de ei ca să vadă lumina de afară, razele măreţului Soare şi unde a mai
ajuns ticăitul ceasului. Chiar nimic nou. Plictiseala de zile mari şi nepăsarea cu glas tare
faţă de nisipul din clepsidră, care îşi vede de treabă, m-au făcut să întorc spatele la
ceea ce priveam, iniţial cu un interes aparte, şi să o las pe Iulia [copilul care tocmai mă
trezise] să îşi încerce "cariera" în părul meu... clipe de relax... însoţite, ce-i drept, de
fire smulse de peria care era, parcă, programată să nu încetinească... sau plăcerea
micuţei. Nu mai zic de a mea... După aproape 30 de minute de eforturi mici pentru
încercarea aiurea a unei coafuri similare cu încercarea depusă, hotărârea a fost luată.
Spontan. Ca să nu lăsăm plictisul să încerce ceva. Mai util să încercăm noi: Photo
session avec les pussycats. Nici florile nu au avut încotro. Smulse de pe nisipul pe
care se întindeau liniştite la bogăţia Soarelui ca să simtă respiraţia Solului şi mişcarea
lentă a Aerului înăbuşit, au fost poftite la un casting. Au trecut proba vrând-nevrând şi au
pozat printre cuvinte. Şi nu doar... au strivit rândurile, dar au terminat ultima poză răpuse de carte. Ziua continuă... şi am ales să mă scufund în inima muzicii. Chiar acum o simt. Şi mă trimite aproape de Cer să strâng în mână norii care dansează după beat-ul ei. Şşşşşşşşşttt... nimic vechi.

duminică, 27 iulie 2008

Feel the Music inside!

Suflarea care mişcă aerul. Brăţara care se închide în inima celui care o simte. Vocea care produce dansul tuturor simţurilor... Nichita Stănescu zicea: "...este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare." Eu zic doar atât: când asculţi Muzică... ZBORI! Sunetul îţi ridică Sufletul dincolo de nori, deschide uşa Raiului şi acolo se distrează până când mama îţi opreşte boxele din cauza volumului dat la maxim. Te arunci în pat şi mâine o iei de la capăt... doar pentru că Muzica e inima care îţi pulsează liniştea, dragostea, speranţa, încrederea... totul.
Te face să vibrezi până la amprente, până în strălucirea ochilor, până la respiraţia care iese printre buzele care o savurează. Îşi continuă drumul şi deschide uşa de la Casa Sufletului, aprinde căldura în căminul senzaţiilor şi eliberează sunete învăţate doar să înalţe Sufletul până la stele. Îţi rămâne doar să : Feel the Music inside!

Magie!

Mă gândeam să scriu ceva. Nu ştiu... orice. Apoi, mi-am adus aminte de mine. Mi-am adus aminte de... tot. Nu am înţeles de ce m-a atras dintotdeuna oraşul ăsta cenuşiu prezentat astfel de mulţi. De când am făcut cunoştinţă cu mine am descoperit un singur vis. Visul meu, El, oraşul meu. Toţi ochii mei, toate urechile mele, toată atenţia şi dragostea mea... toate aveau o singură destinaţie: locul magic!... şi niciodată contrasens. Carosabilul însufleţit din inima mea accelera cu viteza dorinţelor ce se vroiau împlinite instant, fără să încerce inutilul marşarier, la cea mai mică amintire de El -oraşul, încă, nerecrutat mie- care era ca o adiere ce îmi mângâia speranţa de a Îi exploata fiecare respiraţie, puls, senzaţie, sunet, noutate. Cert era un singur lucru: tânjeam să-L îmbrăţişez, tânjeam să-mi albească întunericul adăpostit în tot trupul meu, în toate trăirile mele şi-n toate clipele petrecute în respingătorul spaţiu rural. Citadinul magic era tornada blândă care ar fi putut crăpa zidul chinului lăuntric, dat de gustul pelin al locului căruia vroiam să-i pun lacăt, şi înlocuind moluzul scos cu duioşie, speranţă, dragoste, fericire. El putea fi arhitectul care să-mi schiţeze zâmbetul de pe buzele Sufletului care pălea sub pietrele lacrimilor căzute din ochii mei mai tot timpul înecaţi. O singură plimbare o dată pe an de Ziua Copilului în oraşul care mă fermecase era ca o vizită în Rai. Străzile lui, treptele Paradisului. Frumuseţile lui, îngerii mei. Peisajele lui, icoanele în faţa cărora nu eziţi să cazi în genunchi. Îl privesc şi îmi zâmbeşte, îl respir, mă-nnebuneşte, îl simt... că mă iubeşte... cu toată gingăşia care-L înveleşte. Aglomeraţia continuă, obositoare pentru unii, considerată fabrică de produs monotonie, nervi pisaţi, clipe de sicriu, pentru mine şi-a schimbat haina şi a devenit motiv de sinucidere a pustietăţii otrăvite de la ţară. Dacă pentru unii s-a transformat în "Plumbul" lui Bacovia, pentru mine rămâne "Definiţia iubirii" a lui Romeo Morari. E un imperfect... semănăm. E imperfect pentru perfect. Gropile, gunoaiele sunt defectele lui, rănile lui adâncite de oamenii la picioarele cărora oraşul meu îşi apleacă palmele, adică drumurile, fericirea şi speranţa în schimbul suferinţei. Pot să-L numesc "fiinţă umană"... are tot ce îi trebuie: de la calităţi la defecte, de la bucurie la tristeţe, de la firesc la nefiresc, de la construcţii la distrugeri, de la găuri la zgârie-nori, de la viaţă la resuscitare, de la unic către special... E omul-statuie deschis oricând la ştergerea păcatelor sale şi dispus de la început pentru milostenii, căci El păcătuieşte la fiecare faptă necontrolată a stăpânului său... omul-raţiune. Pseudonimul lui poate fi considerat nume de scenă... Da! este scena unde cântă pentru orice fiinţă care îi păşeşte pragul Sufletului său. Se intitulează Micul Paris. Deja... îl respir, îl clipesc, îl simt până în vârful unghiilor, până la praful de pe talpă, până în rimelul de pe gene. Mi-a răspuns cu sute de îmbrăţisări că e prietenul meu... e parte din mine... e Bucureşti. De zece ani îl trăiesc, de optsprezece îl doresc şi pân' la infinit îl iubesc. Visele te fac să zbori către cerul în culori... Lumea asta-i magică... Lumea mea e magică... spun că Lumea asta-i o Magie!


















joi, 17 iulie 2008

Indecis

...există momente în care simţi că glasul bucuriei a fost închis în otrava propriei vieţi, că ochii au învăţat doar să se înece în lacrimi infinite, că trăieşti ca să fii pedepsit. Există clipe în care tastatura este udată de ochii care nu mai pot să zâmbească... şi există motive pentru orice speranţă cazută în foc fără voia ei. De aceea există un motiv pentru care scriu acum, chiar acum. Termometrul plăcerii de mai devreme parcă a fost aruncat acasă la Moş Crăciun... mi-ar fi plăcut să fie în Sahara [aş fi fost la maxim]. Gândesc, trăiesc, respir, privesc, simt... simt... simt şi plâng, dar sper şi nu o să Mă uit.

duminică, 13 iulie 2008

Pitzi la maxim

...un nou curent?! ...o nouă modă?! sau doar prostia "străluceşte"?!... le vezi pe stradă, aproape oriunde, îţi fac cu ochiul şi îţi vine s-o iei la fugă. Clar e un lucru: sunt faimoase... au propriul site. Nu echivalează cu Şoseaua de Centură, dar măcar au găsit un loc pentru promovare... a "graţioaselor" şunculiţe (sau greţoaselor), a fardului ţinut cu greutate de sărmanele pleoape, a genelor lipite de rimelul care începe să pice, a rujului care depăşeşte "frontierele" buzelor obligate să se umfle instant pentru o poză în oglindă (neapărat să se vadă marca telefonului), a dimensiunilor "ai ce să atingi" (sau să te prefaci că leşini) 100, 120, 140, a părului scos din priză acum 2 minute... sau vopsea, nu ştiu. Boys... nu disperaţi! La anu' o să le vedeţi mai des pe stradă... sau pe unde vă încercaţi norocul, cocoşate de flebeţea lor -aurul- kitsch-ul maxim.
O discuţie între două pitzi-specimene ar suna cam aşa:
"P1: Ce faci, fată?
P2: Uite, fată, de două ore îmi fac ochii ca să pot să cumpăr ceva de la magazinul din colţ.
P1:Vai, pitzi dragă, chel oreor! eu am stat ieri trei ore în noua mea oglindă cu dungi de aur.
P2:Pitzi fată, da' tu de când ştii franceză?
P1:De când am fost în Spania. Nu ştii că spaniolii vorbeşte limba asta?!... Da' tu de unde ştii, fato, că e franceză?
P2:Fato, e şi limba turcilor. Ţi-am zis c-am fost în State.
P1: Da, pitzi fată, aşa e!
P2:Pitzi, pitzi... nu ţi-am zis că sunt cea mai marfă acum că am iPhone. E neapărată nevoie să fie suflat cu aur că ăştia care l-a făcut nu a ştiu ce e la modă. Vai de ei!
P1:Fato, să ştii că ai dreptate."
Cum? Pitzipoanca sau pitziproasta?! Nu contează.Sunt sinonime. News alert!!! l-au studiat pe René Descartes ("Cogito, ergo sum - Cuget, deci exist !") şi l-au modificat ca să dovedească, totuşi, imaginaţia lor de persoane-kitsch: "Sunt pitzipoancă, deci exist!"


ETICHETĂ:[Pitzipoanca pitziproasta... pentru femei (ne)adevărate!]

Maxima zilei: "Sunt pitzipoancă, deci persoană-kitsch!"