Magie!

Mă gândeam să scriu ceva. Nu ştiu... orice. Apoi, mi-am adus aminte de mine. Mi-am adus aminte de... tot. Nu am înţeles de ce m-a atras dintotdeuna oraşul ăsta cenuşiu prezentat astfel de mulţi. De când am făcut cunoştinţă cu mine am descoperit un singur vis. Visul meu, El, oraşul meu. Toţi ochii mei, toate urechile mele, toată atenţia şi dragostea mea... toate aveau o singură destinaţie: locul magic!... şi niciodată contrasens. Carosabilul însufleţit din inima mea accelera cu viteza dorinţelor ce se vroiau împlinite instant, fără să încerce inutilul marşarier, la cea mai mică amintire de El -oraşul, încă, nerecrutat mie- care era ca o adiere ce îmi mângâia speranţa de a Îi exploata fiecare respiraţie, puls, senzaţie, sunet, noutate. Cert era un singur lucru: tânjeam să-L îmbrăţişez, tânjeam să-mi albească întunericul adăpostit în tot trupul meu, în toate trăirile mele şi-n toate clipele petrecute în respingătorul spaţiu rural. Citadinul magic era tornada blândă care ar fi putut crăpa zidul chinului lăuntric, dat de gustul pelin al locului căruia vroiam să-i pun lacăt, şi înlocuind moluzul scos cu duioşie, speranţă, dragoste, fericire. El putea fi arhitectul care să-mi schiţeze zâmbetul de pe buzele Sufletului care pălea sub pietrele lacrimilor căzute din ochii mei mai tot timpul înecaţi. O singură plimbare o dată pe an de Ziua Copilului în oraşul care mă fermecase era ca o vizită în Rai. Străzile lui, treptele Paradisului. Frumuseţile lui, îngerii mei. Peisajele lui, icoanele în faţa cărora nu eziţi să cazi în genunchi. Îl privesc şi îmi zâmbeşte, îl respir, mă-nnebuneşte, îl simt... că mă iubeşte... cu toată gingăşia care-L înveleşte. Aglomeraţia continuă, obositoare pentru unii, considerată fabrică de produs monotonie, nervi pisaţi, clipe de sicriu, pentru mine şi-a schimbat haina şi a devenit motiv de sinucidere a pustietăţii otrăvite de la ţară. Dacă pentru unii s-a transformat în "Plumbul" lui Bacovia, pentru mine rămâne "Definiţia iubirii" a lui Romeo Morari. E un imperfect... semănăm. E imperfect pentru perfect. Gropile, gunoaiele sunt defectele lui, rănile lui adâncite de oamenii la picioarele cărora oraşul meu îşi apleacă palmele, adică drumurile, fericirea şi speranţa în schimbul suferinţei. Pot să-L numesc "fiinţă umană"... are tot ce îi trebuie: de la calităţi la defecte, de la bucurie la tristeţe, de la firesc la nefiresc, de la construcţii la distrugeri, de la găuri la zgârie-nori, de la viaţă la resuscitare, de la unic către special... E omul-statuie deschis oricând la ştergerea păcatelor sale şi dispus de la început pentru milostenii, căci El păcătuieşte la fiecare faptă necontrolată a stăpânului său... omul-raţiune. Pseudonimul lui poate fi considerat nume de scenă... Da! este scena unde cântă pentru orice fiinţă care îi păşeşte pragul Sufletului său. Se intitulează Micul Paris. Deja... îl respir, îl clipesc, îl simt până în vârful unghiilor, până la praful de pe talpă, până în rimelul de pe gene. Mi-a răspuns cu sute de îmbrăţisări că e prietenul meu... e parte din mine... e Bucureşti. De zece ani îl trăiesc, de optsprezece îl doresc şi pân' la infinit îl iubesc. Visele te fac să zbori către cerul în culori... Lumea asta-i magică... Lumea mea e magică... spun că Lumea asta-i o Magie!