Ei se numesc culori umane

Nu cred în prieteni adevăraţi. Mi se pare că sunt nişte cuvinte prea cosmice pentru defectele umane. Cred, în schimb, în puterea Universului care luptă ca tu să găseşti oamenii croiţi pe talia spiritului tău. De multe ori, prietenii sunt ca pantofii. Ei sunt nr. 42, iar tu ai nevoie de 36.
Unii m-au contrazis. Mi-au spus că ei au prieteni adevăraţi, că s-a nimerit ca eu să nu îi găsesc.

Dar ştiu ce am găsit. Oameni cu mai multe etichete pozitive decât negative, oameni într-adevăr spirituali, care nu se gândesc să scoată pe gură penisuri deşi tu ai mâncat acasă, care respiră idei nu cuvinte artificiale. Oameni care nu sunt de suprafaţă, care nu au o gândire de hârtie reciclată, care ies din limitele banalului, cărora li se mişcă roţile de la creier, nu de la maşină.

Nu există prieteni adevăraţi. Există doar oameni dragi de care să profiţi intelectual, sentimental, spiritual şi care să facă acelaşi lucru cu tine. Fiinţe care sunt de etajul zece şi care te ajută pe tine să ţi-l ridici pe al unsprezecelea. Oameni cu care să vorbeşti mai mult decât pleonasme.

Lumea asta e făcută să cunoşti mereu persoane, să ieşi din turmă şi să vezi care e naturaleţea ta. Nu e nevoie să cunoşti un om până la epuizare, când există alţii care te fac să trăieşti prin ei fără să renunţi la tine. Cei mai frumoşi oameni sunt aceia lângă care nu-ţi mai dai seama că există timp şi spaţiu, lângă care uiţi că stai pe canapea, că sub tălpile tale e asfalt, că limbile se învârt în ceas. Ei se numesc culori umane.

Melodia asta li se potriveşte.