sâmbătă, 30 octombrie 2010

Amintiri din cerebel: un metru jumate de viaţă

Sunt tonică. Mă pregătesc să alerg desculţă pe Calea Victoriei. Inspir Franceză, Oameni şi Bucureşti. Respir idei. Încă nu am atâta imaginaţie încât să îmi închipui lumea fără mine. Azi sunt fan Gara de Nord. Aranjez cuvinte în propoziţii şi simt ceea ce scriu. Nu beau suc natural, nu trăiesc în turmă, nu mă plictisesc. Iar dacă plâng, nu e de la ceapă. Cică nu am toată ţigla pe casă. N-am nevoie de ea când exploatez lumea cu privirea. Caut senzaţii. Şi m-am găsit. Sunt 1.53 m de piele peste os şi o lungime de visuri cu semn de exclamare. Ştiu că e prea devreme, dar acum ceva timp m-am gândit cum mi-ar plăcea să mor. Ştiu că alţii au gânduri mai exotice, mai hawaiene. Nu, nu îmi programez moartea. Deşi cineva mi-a rezervat deja un loc în iad. Visez doar să mor între norii Cirrocumulus, să aparţin Cerului, să explodez în avion. Vreau să fiu o amintire. Nu de perete. De cerebel.



Vreau să risc. Vreau să mă paraşutez din avion. Nu mai contează dacă o să mor. Pentru orice există un motiv, chiar pentru momentul când într-adevăr trebuia să mor la 9 ani. Într-un accident. Nu, n-am păţit nimic. Doar am spart farul cu capul. A fost prima dată când am zburat. Şi n-am avut paraşută. Am avut doar noroc. Şi da, am aterizat. Pe trotuar. Mi-am zdrelit corpul, picioarele, coatele şi gleznele care n-au mai suportat sandalele. Dar eu eram ruşinată. Eram convinsă că m-am împiedicat, am căzut şi d-aia se uita lumea mirată la mine. Dar eu tocmai mă ridicasem ameţită şi am plecat spre casă. Soţia şoferului m-a întrebat unde mă duc, i-am zis că merg la mama şi apoi m-a luat în braţe. Am leşinat. Când am deschis ochii, o femeie turna apă pe mine. Eram într-o maşină. Mergeam la spital. În patru ore eram acasă. După ce doctorii s-au mirat că am trăit şi că nu am păţit mai nimic. Doar am cutia craniană puţin strâmbă. Nu se observă. Ştiu, eu am fost de vină. Am traservat înainte cu 20 m de trecerea de pietoni. M-am aruncat în faţa maşinii. Nu plănuisem să ajung în Rai. Nici n-am fost acceptată. D-aia vorbesc acum despre amintiri.


Gândeşte. Închide ochii. Pune-ţi urechile. Acum e iarnă. Suntem în ’89 şi dincolo de geam e atmosferă de Polul Nord. Eu sunt încă după buricul mamei. În câteva minute o să ies. „Atenţie, se deschid...”. Deocamdată mă zvârcolesc. Zvârli-m-ar mama odată afară! Azi e Sfântul Andrei. Ocrotitorul României. Ocroti-m-ar de „Maria”, „Mariana”.... „Mărioara?!”. „Pune-i Ileana”, zise tata după o sticlă de băutură. De-acum miroase a alcool. Îl simt din scutec. OK, OK. Rămân la Marinela. Oprea chiar.


Lui îi pare rău. Nu-s moştenitor direct. Nu o să destup fete virgine. Nu e mândru de mine. Nota 9 la ţipat??? Şi-un gândac ar fi fost mai zgomotos. Las’ că iau 10 la “Vosoş”. Vorbeam de visuri... În Timişoara e revoltă. În Mihai-Bravu, eu stau sub boltă. Cerească, mă plimbă mama prin casă. Tot de 9 sunt, dar ţip prea mult. “Fir-ai a dracu, fă-i ceva. Să nu mai ţipe, că mâine mă duc la muncă!”, zise alcoolul din tata. Adorm. Mă pune în pătuţ, dar deja ţip din ace de arici.


“Aaaaaa, nu mai daaaa”, ţipai lovită de butelie şi mama căzută peste mine. Şi mă-sa lui căzută peste mama. Mă-sa lu’ tata. El are chef de pălmuit faţa mamei. L-a încins alcoolul. Azi am 6 ani şi plâng din cauza lui. Ieri am întins hainele păpuşilor pe gărduleţul care separă florile de aleea din curte. Ieri i-am răspuns lui Nicu, un văr de-al mamei, că îmi ‘păl mâiţele (Spăl mânuţele). Am consumat un rezervor de apă pentru 10 degete aşchiatice de copil care nu bea ceai, dar care mănâncă tocană de cartofi de la 5 luni. Tot ieri mi-am întins şi o gumă Turbo după ceafă. Tot “turbo” m-a tuns şi mama. Am părul cum e castronul din care nu vreau să mănânc supă. Cine e acum băiatul tatei? Fac numai prostii. Ieri am bătut trei copii. Cu fetele nu vorbesc. Ieri le-am furat tigăile pentru Sindy şi Barbie.


Dar azi nu gătesc. Am treabă cu pocăiţii. Ei sunt mulţi. Eu sunt singură şi îmi place să-i văd că se înghesuie să intre în curte când le arăt băţul. Vine măsa-mare. Alerg “turbo” spre casă de salt praful de pe drum. Intru pe poartă, după ce mă împiedic de aceeaşi piatră pe care am luat-o în genunchi şi când am ieşit. Am bube pe genunchi cât pentru şapte picioare. Mă liniştesc “turbo” şi mănânc o ciocolată cu dinţii mei cariaţi. Nu-i nimic. Tata e mult mai cariat. De alcoolul pentru care a vândut în gară câteva dintre cămăşile lui cu doar 5 mii de lei. Iar mama se cocoşează la maşina de cusut şi acul îi trece prin deget. O doare, dar vrea să mă dea la şcoală. Alt scandal. Tata vrea numai bani. Nu mă lasă la şcoală. Dar eu am deja ghiozdan. E roşu, cu urechi de şoricei şi bun să mă dărâme.


“Cine a ţinut uşa, să se ridice în picioare!”, ţipă enervată tânără învăţătoare de o să-i apară riduri de babă. Colegii m-au dat de gol. Nu, eu nu recunosc. Învăţătoarea Mădălina, cu pulover albastru din mohair, pe mine m-a crezut. Yes, yes, yes. Când o să ies din clasă, o să le scot limba în ciudă. Nu, nu puteam să-i spun că şi eu am stat în uşă, alături de Robert, Andrei, Florian şi alţi puştani. Sunt prea cuminte la ore pentru câte coarne îmi ies în pauze. Înainte de ora de mate am bătut-o pe Luminiţa clasei. Luminiţa.. licăre ca luminile din brad sau cum? Cum să nu-i dau palme? Nu-i sufăr numele, stă în prima bancă şi trebuie s-o bat. Eu sunt cea mai mică din clasă, stau în a doua bancă şi învăţătoarea mă apreciază. Aproape mi se văd aripi de înger . Dă-mi un zece şi-mi apare şi coroana de divină. Deocamdată o obţin pe cea de premiantă. Din clasa întâi am copiat.


E vară. Părinţii mei se despart. E doar tatailă acasă. Vine tirul, se goleşte toată casă. Taică-miu rămâne cu varul de pe pereţi. A, uite, mai e şi o pânză de păianjen în colţ. Tatailă plânge în spatele casei, iar eu dau pe gât nişte noduri. Ce amintire să iau? Cuşca din care l-am scos pe Cuţulache, ca să intru eu deşi nu încăpeam? Toate drumurile cu vaca prin pădure? Toate zilele în care veneam turbo de la şcoală prin pădure? Bătăile pe care nu am apucat să le dau copiilor? Semnele pe care piatra de la poartă încă nu mi le-a făcut în frunte? Seara când am sărit din pat şi mi-a sărit mâna dreaptă din umăr? “Tip-top, mini-top”, la care eram cea mai cuminte? “Dosarele X”, din care citeam mereu doar primul rând?


Am luat pijamalele pe mine. Alea cu elefănţei bleu şi care s-au împărţit în cârpe după ce am vărsat albastru de metil. Şi pe ele, şi pe un cearceaf alb. Mâine va curge acelaşi nisip în clepsidră. Aşa e în Jilava. Nu, nu la puşcăria oficială. Ci la cea personală. I-am deschis uşa unui străin care a lăsat la noi o baterie de maşină pentru un vecin. Încă nu am învăţat să privesc pe vizor. La ţară priveam doar la televizor. Aici am doar un radio răguşit. Dar nu-ţi face griji. Mă spăl pe faţă de şapte ori pe zi, că am mult de plâns. Dacă nu, mă găseşti la bucătărie sus pe pervaz. Sunt un pic mai grasă decât o aşchie, dar tot nu încap printre gratiile de la fereastră. Dar mă înghesui cu privirea. Şi o văd pe Mihaela. E abia 12 şi până vine mama, îmi mai bag ochii sub apă de cinci ori. Diseară, şi picioarele, după ce alerg 10m în faţa blocului şi mi le umplu de praf negru de la combinat. Zici că am profil de tuci. Până atunci, am timp să dărâm jocurile de lego şi să le repun. Mâine o să dorm până la prânz, ca să am mai puţin timp pentru plâns.


A trecut atâta timp. Şi e atât de dimineaţă. „Aoleu, mămica mea!”, sării din pat cu grabă de elev întârziat. Sunt mai mare cu un an şi acum stau în Bucureşti. Şi dacă e ceva pe care să-l urăsc, este momentul în care nepoţii vecinilor din Mihai-Bravu îmi ziceau că ei, după două zile de praf sătesc, pleacă înapoi în Bucureşti.


Dar acum am orgoliul ridicat. Mai ales după 7 ani de bucureştenizat, timp care m-a scăpat din timiditatea primului an de liceu şi timp în care tocmai am scăpat colegii de şefa clasei. Nu, n-am omorât-o. Dar i-am îngropat statutul. Era ora de Educaţie Antreprenorială. Dirigintele se aşeză pe scaun cât să rămână puţin praf de cretă pe pantalonii lui. Eu am rămas în picioare, după ce toţi l-am salutat. Trebuia să fac asta, să par altruistă, să fac pentru Roxana ce ea îşi dorea de un an jumate. Aproape toţi m-au susţinut. Dar dirigentele era de acord doar dacă eu îi luam locul şefei Fifială. Am refuzat, am făcut alt scandal, i-am zis s-o pună pe Roxana. Dar şefa clasei a rămas suspendată. Şi clasa fără şefă. Până când am ajuns eu şefă de promoţie. Dar se sfârşise liceul.


Dar nu înainte să copiez la testul de Religie. „Ce faci, Marinelooooo?”, ţipă ironic proful. „Ai 1!”, se calmă fericit că mi-a prins degetul în caiet. Cum am luat 1, am luat şi 0. Tot la religie. „Cum zero?”, îl întrebai cu faţa gălbejită. „Păi nu mai ai un 1?”, zise proful Ristache care mă convinse că a lăsat spaţiu după 1 doar ca să-mi încheie media 10.


Dar acum sunt mai puţin de 10. De zece luni până la Licenţă. N-am timp să mă agit. Trebuie să continui textul ăsta şi să am grijă de copii. De copiii de la o şcoală din Ferentari, pe care îi învăţ să scrie jurnalistic. Dar nu prea se lasă învăţaţi. Când le cer temele pe mess, ei au treabă sau sunt obosiţi, sau „Hai că vorbim mâine, că mă cheamă mama!”. Sau se ascund cu Invisible.


Ei nu sunt pasionaţi, dar eu am dat la Jurnalism ca să schimb lumea. Deocamdată schimb şosete şi metroul la Unirea. Încă mai cred în mine, chiar dacă mă încurajez cu minciuni. Trăiesc din defecte şi, totuşi, reuşesc să mă apreciez în continuare. Şi mâine nu e sfârşitul lumii. Ci doar o zi rătăcită în viaţa mea. Şi încă mai circul cu R.A.T.B.-ul.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Cristian Tudor Popescu, mingea de tenis în cuvinte gazetăreşti

Om al cuvintelor presate de timp, al propoziţiilor scurte, al accentului jurnalistic. Aici nu e niciun verb, căci e vorba de un subiect. Personajul de mai jos e un subiect. Şi e încercuit de adjective. Încă nu ştii despre ce îţi vorbesc, încă ţi se pare că şi tu eşti aici, că după fiecare virgulă tot despre tine îţi pălăvrăgesc. Dar el... el pune punct în articolele proprii, când alţii îl pun în topuri şi tu îl priveşti la televizor. Poate îl critici, poate îl apreciezi. Poate îi zici "Bine mai spui tu, nene!" sau îi dai şuturi verbale "Mai pleacă, bă, cu astea ale tale!"



Cât timp tu i-ai spus astea, el s-a "cetipizat". CTP. Cristian Tudor Popescu. A devenit o marcă. Nu e înregistrată la OSIM, dar e înregistrată în propriul buletin şi în toate cuvintele sale gazetăreşti, pentru care întinde editorialistic pastă de pix pe hârtie. Căci zice "Eu nu scriu la calculator. Dacă scriu la calculator, am o senzaţie de nesiguranţă, de orb". De orb? Sau poate că vrea doar să vadă copaci tăiaţi. Dar nu ştii dacă şi el taie. Nu copaci, frunze la câini până apare ceva care să-l deranjeze. Numai aşa poate să scrie. Numai când ceva îi provoacă inspiraţia. Şi nu, nu scrie în fiecare zi. Ar fi împotriva naturii. Trebuie să fie în stare... în stare gazetărească.

Dar e în stare să şi alerge. Pe terenul de tenis, acolo unde răcneşte din plămâni când loveşte încordat mingea aia fosforescentă. Ai spune că vrea să găurească paleta adversarului, să demonstreze că e talentat la pătrat, că înscrie şi când nu scrie. Iar "pasiune" devine un cuvânt un cuvânt prea mărunt ca să-i definească transpiraţia pentru tenis, pentru un sport pe care îl consideră drog şi pe care îl consumă la mai puţin de trei zile. "Devin irascibil. Nu te mai înţelegi cu mine", respiră el nişte cuvinte ca un maniac al spontanului din clepsidră. Nu delirează. E alimentat cu viaţă. De jurnal.

Tot ca un jucător de tenis percepe şi opinia publică. O pasează cu transpiraţie înapoi către public? O mestecă tot ca un drog? Nu poţi şti. Dar îţi spune cu aceeaşi respiraţie de om dependent: "Este foarte important la cine câştigi, la cine pierzi, cu cine eşti pe tablou şi cine e în clasament în spatele şi în faţa ta. Aşa e şi în gazetărie". Mai ales că în perioada '90 era un inclasabil. Era mediana dintre reacţiunea naţionalistă violentă şi occidentalii de bună factură şi de fineţe. Şi consideră că atunci a fost corect poziţionat.

Dar acum e întristat. Privitorii sunt de vină, pentru că "95% din oamenii care mă apreciază îmi spun V-am văzut la televizor. Nu spun V-am citit ultimul editorial. E un regret". Pregnant. Mai ales că primeşti informaţia la ureche, când dai din program în program şi nu pagina din ziar. Scapi de efort. Şi-l laşi pe ziarist cu buza în jos. Dar el e oricum în top. Dar nici vârful nu mai e o victorie pentru el, nici măcar drogul transpiraţiei de pe teren. Pentru că el e victorios în terenul conjugal, acolo unde e mândru de propriii copii. "Chiar sunt, adică sunt nişte băieţi în toată regula, zdraveni, deştepţi, care zic io că o să facă treabă pe lumea asta şi asta mă linişteşte foarte tare."

Apreciază presa cât se întinde o masă de ping-pong şi unde victoria rezistă cât să plesneşti mingea către adversar, cât să nu o percepi şi cât să fie rezultatul unui titlu mare pus în genunchi şi al unei decizii pe care a reuşit să o întoarcă de la Guvern.

Scrie din '90 pe un teren unde clepsidra îţi dă 25 de minute să-ţi arăţi dimensiunile de jurnalist perfect. Perfect în priză. Sub presiunea timpului. Contracronometru. Dar ziaristul de el vorbeşte aşa cum scrie. În propoziţii scurte. Vorbeşte în ştiri, a devenit "efectiv" în loc de "afectiv" şi lumea îl întreabă "Ai înnebunit?".

Cristian Tudor Popescu şi-a conturat talia de gazetar în Casa cu amurg roşu şi baroc melancolic, adică în locul numit, după 1990, Ziarul Scânteia şi unde viitorul vârf al presei era privit ca un soi de înger exterminator. Era salutat pe holuri cu plecăciuni de o flexibilitate japoneză. Primea de la un personaj din redacţie un "Trăiţi, trăiţi!" aplecat la 90 de grade, după ce tânărul "nevârf" de atunci a lăsat cu curaj "Dar"-uri într-un articol despre preşedintele Ion Iliescu. "Un articol bine-intenţionat, dar naiv. Adolescentin faţă de ce am scris ulterior", zise bătrânul cu duşmani tradiţionali care îl consideră "un soi de simbol aşa scos în afară, un soi de mit mediatic".

Omul ironic, vârf al topului jurnaliştilor din 1997, plasează gazetăria în ficţiune şi consideră că, într-o ţară liberă, adevărul este scos la suprafaţă. Chiar dacă e difuzat la Radio Piticot. Dar ziaristul de el este plasat mereu în top.

Opinie personală: Crtistian Tudor Popescu a avut, în interviul televizat, debitul unui pârâu de luna august. Vorbeşte ca în ştiri, cu propoziţii scurte. Dar ai pretenţia să fie un vârf perfect ascuţit, care să-şi dezumfle propriii adversari, să te lase gură-cască cât să ţi se vadă toată dantura şi cu ochii ficşi cât să-i recunoşti jurnalistului statura. Aş putea spune că viaţa lui gazetărească este doar păr trecut prin timp şi prelungire de chelie. Dar sub golul capului se află o arhivă de articole.

Ce altitudine are vârful presei româneşti?


*****Acest articol a fost scris în urma unui interviu cu Cristian Tudor Popescu, televizat la TVR. Interviul a avut loc pe un teren de tenis, unde ziaristul se simte la fel de confortabil ca într-o redacţie. (TEMĂ DE SEMINAR)