sâmbătă, 30 octombrie 2010

Amintiri din cerebel: un metru jumate de viaţă

Sunt tonică. Mă pregătesc să alerg desculţă pe Calea Victoriei. Inspir Franceză, Oameni şi Bucureşti. Respir idei. Încă nu am atâta imaginaţie încât să îmi închipui lumea fără mine. Azi sunt fan Gara de Nord. Aranjez cuvinte în propoziţii şi simt ceea ce scriu. Nu beau suc natural, nu trăiesc în turmă, nu mă plictisesc. Iar dacă plâng, nu e de la ceapă. Cică nu am toată ţigla pe casă. N-am nevoie de ea când exploatez lumea cu privirea. Caut senzaţii. Şi m-am găsit. Sunt 1.53 m de piele peste os şi o lungime de visuri cu semn de exclamare. Ştiu că e prea devreme, dar acum ceva timp m-am gândit cum mi-ar plăcea să mor. Ştiu că alţii au gânduri mai exotice, mai hawaiene. Nu, nu îmi programez moartea. Deşi cineva mi-a rezervat deja un loc în iad. Visez doar să mor între norii Cirrocumulus, să aparţin Cerului, să explodez în avion. Vreau să fiu o amintire. Nu de perete. De cerebel.



Vreau să risc. Vreau să mă paraşutez din avion. Nu mai contează dacă o să mor. Pentru orice există un motiv, chiar pentru momentul când într-adevăr trebuia să mor la 9 ani. Într-un accident. Nu, n-am păţit nimic. Doar am spart farul cu capul. A fost prima dată când am zburat. Şi n-am avut paraşută. Am avut doar noroc. Şi da, am aterizat. Pe trotuar. Mi-am zdrelit corpul, picioarele, coatele şi gleznele care n-au mai suportat sandalele. Dar eu eram ruşinată. Eram convinsă că m-am împiedicat, am căzut şi d-aia se uita lumea mirată la mine. Dar eu tocmai mă ridicasem ameţită şi am plecat spre casă. Soţia şoferului m-a întrebat unde mă duc, i-am zis că merg la mama şi apoi m-a luat în braţe. Am leşinat. Când am deschis ochii, o femeie turna apă pe mine. Eram într-o maşină. Mergeam la spital. În patru ore eram acasă. După ce doctorii s-au mirat că am trăit şi că nu am păţit mai nimic. Doar am cutia craniană puţin strâmbă. Nu se observă. Ştiu, eu am fost de vină. Am traservat înainte cu 20 m de trecerea de pietoni. M-am aruncat în faţa maşinii. Nu plănuisem să ajung în Rai. Nici n-am fost acceptată. D-aia vorbesc acum despre amintiri.


Gândeşte. Închide ochii. Pune-ţi urechile. Acum e iarnă. Suntem în ’89 şi dincolo de geam e atmosferă de Polul Nord. Eu sunt încă după buricul mamei. În câteva minute o să ies. „Atenţie, se deschid...”. Deocamdată mă zvârcolesc. Zvârli-m-ar mama odată afară! Azi e Sfântul Andrei. Ocrotitorul României. Ocroti-m-ar de „Maria”, „Mariana”.... „Mărioara?!”. „Pune-i Ileana”, zise tata după o sticlă de băutură. De-acum miroase a alcool. Îl simt din scutec. OK, OK. Rămân la Marinela. Oprea chiar.


Lui îi pare rău. Nu-s moştenitor direct. Nu o să destup fete virgine. Nu e mândru de mine. Nota 9 la ţipat??? Şi-un gândac ar fi fost mai zgomotos. Las’ că iau 10 la “Vosoş”. Vorbeam de visuri... În Timişoara e revoltă. În Mihai-Bravu, eu stau sub boltă. Cerească, mă plimbă mama prin casă. Tot de 9 sunt, dar ţip prea mult. “Fir-ai a dracu, fă-i ceva. Să nu mai ţipe, că mâine mă duc la muncă!”, zise alcoolul din tata. Adorm. Mă pune în pătuţ, dar deja ţip din ace de arici.


“Aaaaaa, nu mai daaaa”, ţipai lovită de butelie şi mama căzută peste mine. Şi mă-sa lui căzută peste mama. Mă-sa lu’ tata. El are chef de pălmuit faţa mamei. L-a încins alcoolul. Azi am 6 ani şi plâng din cauza lui. Ieri am întins hainele păpuşilor pe gărduleţul care separă florile de aleea din curte. Ieri i-am răspuns lui Nicu, un văr de-al mamei, că îmi ‘păl mâiţele (Spăl mânuţele). Am consumat un rezervor de apă pentru 10 degete aşchiatice de copil care nu bea ceai, dar care mănâncă tocană de cartofi de la 5 luni. Tot ieri mi-am întins şi o gumă Turbo după ceafă. Tot “turbo” m-a tuns şi mama. Am părul cum e castronul din care nu vreau să mănânc supă. Cine e acum băiatul tatei? Fac numai prostii. Ieri am bătut trei copii. Cu fetele nu vorbesc. Ieri le-am furat tigăile pentru Sindy şi Barbie.


Dar azi nu gătesc. Am treabă cu pocăiţii. Ei sunt mulţi. Eu sunt singură şi îmi place să-i văd că se înghesuie să intre în curte când le arăt băţul. Vine măsa-mare. Alerg “turbo” spre casă de salt praful de pe drum. Intru pe poartă, după ce mă împiedic de aceeaşi piatră pe care am luat-o în genunchi şi când am ieşit. Am bube pe genunchi cât pentru şapte picioare. Mă liniştesc “turbo” şi mănânc o ciocolată cu dinţii mei cariaţi. Nu-i nimic. Tata e mult mai cariat. De alcoolul pentru care a vândut în gară câteva dintre cămăşile lui cu doar 5 mii de lei. Iar mama se cocoşează la maşina de cusut şi acul îi trece prin deget. O doare, dar vrea să mă dea la şcoală. Alt scandal. Tata vrea numai bani. Nu mă lasă la şcoală. Dar eu am deja ghiozdan. E roşu, cu urechi de şoricei şi bun să mă dărâme.


“Cine a ţinut uşa, să se ridice în picioare!”, ţipă enervată tânără învăţătoare de o să-i apară riduri de babă. Colegii m-au dat de gol. Nu, eu nu recunosc. Învăţătoarea Mădălina, cu pulover albastru din mohair, pe mine m-a crezut. Yes, yes, yes. Când o să ies din clasă, o să le scot limba în ciudă. Nu, nu puteam să-i spun că şi eu am stat în uşă, alături de Robert, Andrei, Florian şi alţi puştani. Sunt prea cuminte la ore pentru câte coarne îmi ies în pauze. Înainte de ora de mate am bătut-o pe Luminiţa clasei. Luminiţa.. licăre ca luminile din brad sau cum? Cum să nu-i dau palme? Nu-i sufăr numele, stă în prima bancă şi trebuie s-o bat. Eu sunt cea mai mică din clasă, stau în a doua bancă şi învăţătoarea mă apreciază. Aproape mi se văd aripi de înger . Dă-mi un zece şi-mi apare şi coroana de divină. Deocamdată o obţin pe cea de premiantă. Din clasa întâi am copiat.


E vară. Părinţii mei se despart. E doar tatailă acasă. Vine tirul, se goleşte toată casă. Taică-miu rămâne cu varul de pe pereţi. A, uite, mai e şi o pânză de păianjen în colţ. Tatailă plânge în spatele casei, iar eu dau pe gât nişte noduri. Ce amintire să iau? Cuşca din care l-am scos pe Cuţulache, ca să intru eu deşi nu încăpeam? Toate drumurile cu vaca prin pădure? Toate zilele în care veneam turbo de la şcoală prin pădure? Bătăile pe care nu am apucat să le dau copiilor? Semnele pe care piatra de la poartă încă nu mi le-a făcut în frunte? Seara când am sărit din pat şi mi-a sărit mâna dreaptă din umăr? “Tip-top, mini-top”, la care eram cea mai cuminte? “Dosarele X”, din care citeam mereu doar primul rând?


Am luat pijamalele pe mine. Alea cu elefănţei bleu şi care s-au împărţit în cârpe după ce am vărsat albastru de metil. Şi pe ele, şi pe un cearceaf alb. Mâine va curge acelaşi nisip în clepsidră. Aşa e în Jilava. Nu, nu la puşcăria oficială. Ci la cea personală. I-am deschis uşa unui străin care a lăsat la noi o baterie de maşină pentru un vecin. Încă nu am învăţat să privesc pe vizor. La ţară priveam doar la televizor. Aici am doar un radio răguşit. Dar nu-ţi face griji. Mă spăl pe faţă de şapte ori pe zi, că am mult de plâns. Dacă nu, mă găseşti la bucătărie sus pe pervaz. Sunt un pic mai grasă decât o aşchie, dar tot nu încap printre gratiile de la fereastră. Dar mă înghesui cu privirea. Şi o văd pe Mihaela. E abia 12 şi până vine mama, îmi mai bag ochii sub apă de cinci ori. Diseară, şi picioarele, după ce alerg 10m în faţa blocului şi mi le umplu de praf negru de la combinat. Zici că am profil de tuci. Până atunci, am timp să dărâm jocurile de lego şi să le repun. Mâine o să dorm până la prânz, ca să am mai puţin timp pentru plâns.


A trecut atâta timp. Şi e atât de dimineaţă. „Aoleu, mămica mea!”, sării din pat cu grabă de elev întârziat. Sunt mai mare cu un an şi acum stau în Bucureşti. Şi dacă e ceva pe care să-l urăsc, este momentul în care nepoţii vecinilor din Mihai-Bravu îmi ziceau că ei, după două zile de praf sătesc, pleacă înapoi în Bucureşti.


Dar acum am orgoliul ridicat. Mai ales după 7 ani de bucureştenizat, timp care m-a scăpat din timiditatea primului an de liceu şi timp în care tocmai am scăpat colegii de şefa clasei. Nu, n-am omorât-o. Dar i-am îngropat statutul. Era ora de Educaţie Antreprenorială. Dirigintele se aşeză pe scaun cât să rămână puţin praf de cretă pe pantalonii lui. Eu am rămas în picioare, după ce toţi l-am salutat. Trebuia să fac asta, să par altruistă, să fac pentru Roxana ce ea îşi dorea de un an jumate. Aproape toţi m-au susţinut. Dar dirigentele era de acord doar dacă eu îi luam locul şefei Fifială. Am refuzat, am făcut alt scandal, i-am zis s-o pună pe Roxana. Dar şefa clasei a rămas suspendată. Şi clasa fără şefă. Până când am ajuns eu şefă de promoţie. Dar se sfârşise liceul.


Dar nu înainte să copiez la testul de Religie. „Ce faci, Marinelooooo?”, ţipă ironic proful. „Ai 1!”, se calmă fericit că mi-a prins degetul în caiet. Cum am luat 1, am luat şi 0. Tot la religie. „Cum zero?”, îl întrebai cu faţa gălbejită. „Păi nu mai ai un 1?”, zise proful Ristache care mă convinse că a lăsat spaţiu după 1 doar ca să-mi încheie media 10.


Dar acum sunt mai puţin de 10. De zece luni până la Licenţă. N-am timp să mă agit. Trebuie să continui textul ăsta şi să am grijă de copii. De copiii de la o şcoală din Ferentari, pe care îi învăţ să scrie jurnalistic. Dar nu prea se lasă învăţaţi. Când le cer temele pe mess, ei au treabă sau sunt obosiţi, sau „Hai că vorbim mâine, că mă cheamă mama!”. Sau se ascund cu Invisible.


Ei nu sunt pasionaţi, dar eu am dat la Jurnalism ca să schimb lumea. Deocamdată schimb şosete şi metroul la Unirea. Încă mai cred în mine, chiar dacă mă încurajez cu minciuni. Trăiesc din defecte şi, totuşi, reuşesc să mă apreciez în continuare. Şi mâine nu e sfârşitul lumii. Ci doar o zi rătăcită în viaţa mea. Şi încă mai circul cu R.A.T.B.-ul.

6 comentarii:

singursuspin spunea...

Foarte Frumoasa Autobiografia, nu m-am putut dezlipi desi apa e in continuua fierbere eu tin sa scriu 1.82m de comentariu.
Amintiri rimate una dupa alta ai scris, jurnalista vrei a fi in doar 10 luni de acum inainte. Copiuta sa nu-ti faci iar copii sa-i satisfaci cu ale tale invataturi. Si cum ei sunt din Ferentari ca mine poate ma inveti si pe mine, deoarece la capitolul asta stau prost.
Promit ca voi face lectiile in limita timpului disponibil, acum incerc sa inchei acest comentariu aducandu-ti aminte ca apa deja scade.
La mai multe postu-ri frumoase,originale de Fosta mea Coleguta.
Nu cred ca ma ajuns la 1.82m de scris in comentariu dar poate data viitoare o sa scriu mai mult.
Smile and be happy.

edge spunea...

like, aproape ca ma asteptam sa ma citesc si pe mine pe acolo :))

Marinela spunea...

Vă mulţumesc pentru aprecieri:).

Allexa, o să fac un articol cu două personaje principale. Eu şi tu.

Ciprian, sper că o să depăşeşti 1.82m în articolele tale. Şi te învăţ şi pe tine, poate la o cafea.:)

Anonim spunea...

am dat click pe link-ul din status-ul tau de messenger, am citit primele rinduri reticent, iar apoi nu stiu cum am ajuns la sfirsit. frumos scris.

FLORYS spunea...

ESTI APROAPE DIVINA IN SCRIS...SA FII SANATOASA CA LUMEA SA TE CITEASCA MULT DE ACUM INCOLO.AM SENTIMENTUL CA NE CUNOASTEM...DIN TULCEA...?

Marinela spunea...

Florys, nu ne cunoaştem, dar putem vorbi pe mess. :) ID-ul meu: oprea.marinela