...fără limite...

Timp virtual

2010-12-24T14:26:00.009+02:00

foto: Tic-tac, by nusquared

să nu.i spui Soarelui că mi.au căzut pleoapele peste ochi

şi că de mâine nu am să.l mai văd
să nu.i spui Ploii că pielea mi se va usca

şi că azi a fost ultima oară

când ea m.a putut scălda
să nu.i spui Zăpezii că în iarna următoare
nu o voi mai rula şi nu va mai fi suport pentru sania mea
să nu.i spui nici Lunii că din noaptea asta
nu.i voi mai deschide fereastra să.mi ţină de urât
în camera mea
şi spune.le Stelelor să nu mai cadă
că îşi va pune altcineva dorinţe când nu voi mai fi Eu
spune.i şi Fulgerului să nu mai despice Cerul
că va sosi momentul când nu.l voi mai fotografia
spune.i Ierbii din Cişmigiu
să nu mai pastreze loc pentru odihna mea
spune.le Macilor singuratici că Sufletul meu va adia pe undeva
şi că se apropie clipa când nu îi voi mai vizita
mergi pâna afară şi spune.i Noroiului să se usuce acum
căci nu mai e timp să.l răsfăţ cu pantofii mei
du.te la ceasul de la Unirii şi roagă.l să.şi dea jos limbile
şi să.mi lase moştenire Timpul lui, Soarele care l.a încălzit

şi Ploaia care l.a răcorit, şi Noroiul în care stă înfipt,

Luna care nu îl tulbură şi Zăpada pe care o topeşte prin curgerea sa

adu.i aminte Vântului că de mâine nu.mi va mai despica părul

şi nu va mai pune praf pe faţa mea

şi un ultim lucru să mai faci

povesteste.i Lumii reale de dincolo de uşa mea
că sunt prizonieră în lumea artificială şi că încerc
să fiu umană pe Google, Facebook şi cele care vor urma.

De ce să nu fii mai bun de Crăciun

2010-12-23T22:29:00.000+02:00

Că trebuie să devii bun de Crăciun e deja clişeu, banalitate respectată de ipocriţi, băşică de altruism apărută la cei care au ţinut să nu-i doară în cur nici de Paşte. Că arăţi ce fapte milostive faci de sărbători pentru tot anul nu consideri un păcat, că renunţi în ajun la egoism ţi se pare că eşti virtuos, că nu mai eşti cinic până la Sf. Ion crezi că te face credincios. Toate condoleanţele, eşti doar o schimbare de moment.

Scuze pentru cuvântul "cur", dar mie mi se pare sincer.

Prima scrisoare pentru Moş Crăciun

2010-12-22T13:50:00.004+02:00

Ţi-aş spune cât de tânăr eşti în melodia de la Andre şi cât de bătrân eşti pentru mine. Dar acum vreau să scriu scrisoarea asta aşa cum îmi vine. Fără nicio logică, să curgă cuvintele de la sine. Fără să-ţi dea impresia că.mi pică ochii din orbite. E doar o simplă amăgire.

Aş scrie şi despre tine, aş spune încă o dată că eşti aceeaşi lipsă de iubire. Între timp îmi revin şi zic că mâine vreau să.mi fac de cap. Pentru că e miercuri, că zăpada e murdară, că iarba din Izvor e verde, că azi am luat 116 că mi-a fost lene să cobor la metrou, că am biroul aglomerat de ciocolată şi creme, că hainele sunt aranjate încât să cadă peste mine, că îmi place liftul din Unirea. Motive idioate sunt 1707.

Încă sunt nebună. Urmuz style cică. Pe Calea Victoriei nu am ajuns totuşi să alerg desculţă. Iar Allexa îmi cere acum răspunsuri care să nu fie evazive. Îi zic că n-am niciun răspuns, că eu scriu total aiurea. Cu sau fără scop sau scrupule, eu scriu cum îmi convine. Levitez la mine în cameră. O melodie rulează în iTunes ca roata unei căruţe care ridică praf pe drum de ţară acolo unde Moldova se întinde pe lângă Siret. Acelaşi ton, acelaşi sunet, iar eu o mişcare destul de egocentrică.

Arno Cost –Souvenir trece acum din căşti în urechile mele. Şi mi se intersectează în minte toate amintirile. Cu cine m-am întâlnit ieri, câte cursuri am ratat ca să fiu la conferinţe, la câte cafenele trebuie să merg în 2011, ce geantă voiam să-mi iau la începutul lunii, că mă învârt o oră în piaţă pentru un kg de cartofi şi că încă mai vreau să mă dau pe tobogan, că o să vină licenţa şi mie mi se fâlfâie, că la cursul de agenţie Vasas mi-a zis că.s nebună de legat de parcă eu nu ştiu totul despre mine. Până la urmă, ce o să fac mâine şi de câte ori o să-mi mai verific aceleaşi buze roşii în oglindă.

Încă nu ţi-am zis ce e mai tensionat la mine. De ce mi-a sărit Cola din gură când mergeam cu 336 la seminarul de managementul carierei, de ce am furat bani de acasă când aveam 15 ani ca să o duc pe mama la mare când, de fapt, mergeam cu nişte prieteni. De ce în vară eram la miezul nopţii pe o şosea din Braşov şi de ce am stat 3 ore pe munte să prind odată o telecabină.

Cineva tocmai m-a băgat în seamă când are nevoie de mine. De unde pisoii mei să ştiu eu de ce-i tremură imaginea de pe un CD??? O fi apărut Parkinson-ul virtual.

Mi se pare că am fost prea cuminte. Că am ieşit şefă de promoţie în liceu se trage de păr cu 1 pe care l-am luat la religie şi cu fiecare dată când am copiat la istorie. Am deschis caietul pe catedră când diriga şi.a închipuit că învăţasem şi pentru testul ăla. Pierdusem juma de calciu când mi.a zis să-i iau locul ca să nu copieze colegii de la mine, când de fapt ea a stat numai cu spatele la mine. Că nu am avut nicio restanţă îşi sparge capul cu ziua în care domnul Petcu m-a făcut de râs în amfiteatru. Stăteam pe oricare dintre băncile alea care scârţâie în R3, când s-a ridicat nervos de la catedră. „Asta e Biblia ta, dobitoaco?!” Să-mi bag ce nu am dacă ştiu ce revistă răsfoiam. Am găsit.o la colega în bancă. În prima bancă. Ştiu că ăla a fost eveniment pentru cuminţenia mea, dar e înfricoşător ca într-o oră să treci pe la Etajul 6 şi să.ţi spună colegii din alte grupe care n-au fost la MC (Metode de cercetare) „Am auzit că Petcu te.a prins cu revista la curs”.

Stai oleacă, cât să citesc un mesaj. Cineva şi-a dorit să mă facă să râd. "Numai ce am dărâmat un raft cu mălai şi făină în Cora.:)) Nu îţi doreşti să vezi ce haos a ieşit de la întrecerea cu cărucioare. Sunt galben ca un pui de găină. Am mălai în urechi." E acelaşi el căruia îi place să facă lucruri la care să nu mă aştept. Care mi-a zis că nu-i place să-mi răspundă la întrebări şi că nu ştie o tonă de lucruri despre mine, că suntem doar cunoştinţe şi că vrea să sufăr acum pentru că nu l-am sărutat în Costa pe 4 decembrie. Că dintre toate, eu am buzele cele mai subţiri. Acel el care mi-a dat 33 de minute să-l impresionez, deşi n.am fost mai mult decât naturală. Şi cică tot eu sunt aia nesănătoasă...

E 23.16 şi când tocmai vrusei să scriu ce îmi doresc de la Moşu, un spaniol agitat îmi tot dă buzz disperat. Asta e o în zi în care n-ai chef decât să te gândeşti la ale tale, să-ţi fie lene, să reciteşti acelaşi mesaj, să râzi neîncetat şi să trimiţi lumea la celălalt capăt. Numai ca să-i răspund, mă întreabă din nou que hora es în Ro. Es temprano, verdad? Adevărat că mă doare în gaura neagră, că am ieşit în oraş doar pentru prietena aia, că nu vreau ceva de la Moşu, că mă văd zburând din avion sau cel puţin cu umbrela de pe UniBuc.

Vreau acelaşi lucru de la tine. Să treacă timpul mai repede aşa cum se topeşte zăpada pe Bulevardul Unirii, să fie din nou primăvară şi aceeaşi caniculă de astă-vară, să port fusta aia cu talie înaltă, să caut 5 zile o poşetă albastră prin aceleaşi magazine, să intre Nunu la Arte ca să-mi facă o rochie pe care s-o asortez cu nu-ştiu-ce pălărie, să-mi pun la gât papion fosforescent şi să ies pe Magheru cu o fustă din hârtie. Să fac Bucureştiul pe jos între Lacul Morii şi Pantelimon, să mai urc o dată în podul Universităţii şi să nu mă arunc în Dâmboviţa până la Flugtag. Să scriu de ce Anna îşi pierde jartierele în 331 sau când le lasă lângă un bărbat fără să aibă motiv. Încă nu m-am hotărât. Să nu mă schimbi decât de haine, să mă laşi altruistă şi tot atât de egocentrică, să măsor aceeaşi scunzime şi să trăiesc pe aceeaşi lungime de visuri, să fiu înaltă simbolic şi să le dau unora impresia că numai gura e de mine, să nu mă scapi de duşmani că înseamnă că nu mai fac nimic bun, să fiu aceeaşi nesuferită care îi face pe unii din cuvinte, să mai cheltuiesc de 100 de ori bani aiurea. Şi încă o rugăminte. Să mă laşi cu aceleaşi defecte, că eu aşa sunt perfectă.

Jartiere în 331

2010-12-10T22:29:00.003+02:00

Se uită la tine cum se uită la unghiile ei. Îşi ţine geanta pe umăr cum nu te-ar ţine de mână. Îţi zice să nu.i mai pui mâna pe cap. Acum o oră şi-a întins părul. N-o mai atinge, n-auzi cum ţipă Anna? Are tocuri sub călcâi. Nu vrei s-o vezi în ţărână. Ai timp s-o întinzi în altă parte. Nu ca pate-ul, că nu-i e mereu foame. De cinci minute vorbeşte în continuu, mai puţin coerent. E aproape nebună. Dar tu o vezi la fel de bună. Îţi zice nervoasă, de-i pică ţigara dintre buze, că mâine pleacă unde e altă lume. Nu, nu în cosmos. Încă are plombe în gură.

Alice

Nunu, negaţia care spune "Da!"

2010-11-14T22:21:00.010+02:00

Ştii, ţi-aş spune mai multe, dar mereu îţi apar pene pe care să le umfli. Îţi place să te laud, să-ţi zic că te pricepi cel mai bine să mă faci să râd şi că am nevoie de tine pentru asta. Mi-ai cerut chiar să-ţi prevăd viitorul, să-ţi spun cât de bun vei fi ca DJ, apoi ca fotograf, acum ca designer. Îţi zic că eşti cea mai bună prietenă, deşi tu ai nume de băiat. Dar nu te superi. Nu te superi nici când te ironizez, nici când arunc cu tot vocabularul în tine, nici când îţi zic că eşti prost deşi ştiu că de multe ori eşti mai deştept decât mine.

Mi-ai zis că nu am toată ţigla pe casă, că sunt roboată, că m-am şmecherit de când am intrat la facultate, că sunt băieţaşă, că mă ascund după cafele din cafenele scumpe, că nu sunt mereu ceea ce par, că vrei să scapi de mine. Apoi ai revenit şi ai spus că glumeşti, că tot eu sunt cea care se agită, care pune suflet chiar dacă vorbim pe mess. Câteodată până la 2 noaptea despre nimicuri sufleteşti. Ce cămaşă ţi-ai lua acum, ce pantofi, ce fete îţi plac, cu cine te văd eu la braţ.

Tocmai mi-ai zis că aştepţi cu sufletul la gură ceea ce scriu eu aici. Despre tine, despre mine, dar nu despre amândoi. Despre cum o să fii la bal, cum o să-i laşi pe toţi gură-cască, despre costumul pe care o să-l porţi, că o să ajungi pe bicicletă, vrei să spui că eşti unic. Deja te lauzi. Asta păcătuiesc şi eu aici. Dar ştiu, ştiu sigur. Te cunosc şi ştiu că tu glumeşti, că de fapt mă ironizezi.

Te-aş închiria ca circar, dar tu vrei numai o Vespa, apoi un Mini, apoi un apartament gol în care să stai doar cu iubita. Savage Garden – to the Moon and Back îmi susţine acum inspiraţia. Iar ţie respiraţia. Ştiu pentru ce, dar nu ştiu pentru cine. Statusul tău scos din sirop „Just close your eyes slowly, like you’re waiting for a kiss...” mă scoate pe mine din râs. Şi râd, şi râd. Şi încă râd. Mi se pare că eşti ironic până la ultimul punct. Sau nu văd eu bine. Sau tu suferi în tăcere, sub umor cu vârf de topor.

Ţi-am zis că o să scriu o carte despre tine. Iar te-am lăudat, iar te-ai simţit bine. Ştii şi tu că nu mă pot abţine. „Ai fundă roşie?” cică se va numi. Şi ţi-ai dat seama la ce mă refer. Chiar mult mai bine decât mine. Ştii că e despre momentele când te simţi cel mai frumos, dar nicio fată nu te vede. Şi, de fapt, tu nu le spui. NANANA încă nu ştie, deşi te uiţi la toate pozele cu ea şi zici fudul că ea e un fel de Coco Chanel. Zici că nu e pentru tine, că nu se uită ea la tine, începi să te ironizezi deşi cu un minut în urmă erai tăticul lor. Al golanilor cu care umbli şi despre care afirmi că sunt elevii tăi. Amărâţii de ei! Că tu îi înveţi cum să se îmbrace, iar ei te copiază şi poartă pantalonii suflecaţi ca tine.

Te mai întrebi oare de ce îmi place să vorbesc în fiecare seară cu tine, de ce nu ţi-am dat ignore după prima întâlnire? Şi de ce nu mi-ai dat tu după ce te-am chinuit? După ce m-ai aşteptat o oră jumate la Titan, deşi afară ploua?! Erai la gura de metrou, după 2 ore de şcoală. Mi-ai zis că în 5 minute plecai, dacă nu mai ajungeam. Mereu m-ai aşteptat cel puţin 15 minute, pentru că eu întârziam. Nu era test. Nici răzbunare, nici aroganţă de feminină înţepată. Cred că am stat eu prea mult în oglindă.

Când ne vedem, ne plimbăm prin magazine. Să-mi iau eu tenişi, iar tu jachete. Mă amuzi când zici că bluza aia nu mi se potriveşte, că îmi iau iar geantă roşie, că îmi cumpăr blugi pentru copii. Mă scuzi, dacă stau prea mult în cabină! Am râs tot drumul până acasă, după ce ai probat o jachetă şi ai tras zăvorul de parcă ar fi fost şapte încuietoare la uşa cabinei. Mă credeai în stare să intru peste tine. Era ziua când m-ai plimbat din Băneasa până în Outlet Militari. Ai zis că ai confundat magazinele. Dar eu cred că ai vrut să stai mai mult timp cu mine. Era 4 ianuarie 2009, când am îngheţat în staţii de maşină ca să-ţi iei tu fix jacheta aia, pe care apoi ai pierdut-o.

Ai fost prea timid. Dar ţi-ai revenit. A trebuit să vorbesc prostii, să-ţi zic ce chiloţi port, că vreau sutien galben, că am deja albastru şi negru. „Nu ţineam să-mi spui asta!”, ai zis ca să mă înţepi ca pe un balon. Acum eşti bine. Sau bines, cum zici tu. Deşi uneori te întreb: „Încă îţi mai e ruşine de mine?”.

Mereu am nevoie de tine: să bârfim, să-mi zici că tunzi colegi, că eşti un fel de Brad Pitt în liceu, că unele fete au speranţe goale cu tine. Şi tu ştii tot despre mine. Tot ce simt, tot ce cred, ce-mi place, ce nu-mi place, ce nu vrei să afli. Ştii cu cine ies, cu ce băieţi mă întâlnesc, pe cine am sărutat ieri şi de cine m-am despărţit azi, că plec să mă îmbăt. Ai zis că sunt palalila dacă fac prostia asta. Eram în Gara Lipscani când mi-am adus aminte ce mi-ai spus şi, până la urmă, am mâncat papanaşi.

Ţi-am repetat că eşti ca un frate pentru mine, că ţin foarte mult la tine, că d-aia te strâng în braţe când mă întâlnesc cu tine, că d-aia vorbesc aproape non-stop cu tine. D-aia te şi ajut şi tot d-aia ai nevoie de mine. Să-ţi corectez teme, să-ţi spun o părere, un sfat, zece, o mie, o arhivă întreagă de Messenger care acum e pustie. Dar eu te regăsesc în amintire.

Abia ai intrat şi vreau să citeşti asta. În listă la mine apari Nunu IC. Nunu mereu UNU. Iulian mereu ironic. Cristian mereu cu minte. Şi AlăMic pentru mine. Tigru social, niciodată dalmaţian. Pentru că-ţi place când îţi zic că imaginea ta nu e pătată, ci doar copiată.

Era să închid documentul. Dar trebuie să-ţi spun de ce am scris asta. Adică să repet. Că eşti deştept, aproape cel mai deştept dintre prietenii mei. Gândeşti destul de matur, uneori prea matur deşi abia ai împlinit 18 ani. Că mereu dau „Sign out” cu fălcile dilatate de atâta râs, de cât mă faci să râd, să adorm relaxată şi să mă trezesc căutându-te pe mess ca să mă distrezi din nou, şi tot din nou, în fiecare zi, în fiecare seară, de la A până la punct, de la început până la sfârşit, de când te întreb „Ce faci, băi?” şi până trag plapuma peste mine. Şi ştiu că şi mâine tot zi e, tot la fel, tot cu râs ...fără limite... :*:*:*:*:*…………………...........................................................................................

E boem. Visează cu ochii închişi. Doar mie mi se întâmplă să-i am deschişi.

Spotul Kamikaze. Cu Falemi şi dl. Atsushi

2010-11-11T21:49:00.000+02:00

Reclama la Kamikaze este ca un platou cu prăjituri care te îmbolnăvesc de râs după ce le mănânci. Râdem fără capăt!

Amintiri din cerebel: un metru jumate de viaţă

2010-10-30T18:04:00.002+03:00

Sunt tonică. Mă pregătesc să alerg desculţă pe Calea Victoriei. Inspir Franceză, Oameni şi Bucureşti. Respir idei. Încă nu am atâta imaginaţie încât să îmi închipui lumea fără mine. Azi sunt fan Gara de Nord. Aranjez cuvinte în propoziţii şi simt ceea ce scriu. Nu beau suc natural, nu trăiesc în turmă, nu mă plictisesc. Iar dacă plâng, nu e de la ceapă. Cică nu am toată ţigla pe casă. N-am nevoie de ea când exploatez lumea cu privirea. Caut senzaţii. Şi m-am găsit. Sunt 1.53 m de piele peste os şi o lungime de visuri cu semn de exclamare. Ştiu că e prea devreme, dar acum ceva timp m-am gândit cum mi-ar plăcea să mor. Ştiu că alţii au gânduri mai exotice, mai hawaiene. Nu, nu îmi programez moartea. Deşi cineva mi-a rezervat deja un loc în iad. Visez doar să mor între norii Cirrocumulus, să aparţin Cerului, să explodez în avion. Vreau să fiu o amintire. Nu de perete. De cerebel.

Vreau să risc. Vreau să mă paraşutez din avion. Nu mai contează dacă o să mor. Pentru orice există un motiv, chiar pentru momentul când într-adevăr trebuia să mor la 9 ani. Într-un accident. Nu, n-am păţit nimic. Doar am spart farul cu capul. A fost prima dată când am zburat. Şi n-am avut paraşută. Am avut doar noroc. Şi da, am aterizat. Pe trotuar. Mi-am zdrelit corpul, picioarele, coatele şi gleznele care n-au mai suportat sandalele. Dar eu eram ruşinată. Eram convinsă că m-am împiedicat, am căzut şi d-aia se uita lumea mirată la mine. Dar eu tocmai mă ridicasem ameţită şi am plecat spre casă. Soţia şoferului m-a întrebat unde mă duc, i-am zis că merg la mama şi apoi m-a luat în braţe. Am leşinat. Când am deschis ochii, o femeie turna apă pe mine. Eram într-o maşină. Mergeam la spital. În patru ore eram acasă. După ce doctorii s-au mirat că am trăit şi că nu am păţit mai nimic. Doar am cutia craniană puţin strâmbă. Nu se observă. Ştiu, eu am fost de vină. Am traservat înainte cu 20 m de trecerea de pietoni. M-am aruncat în faţa maşinii. Nu plănuisem să ajung în Rai. Nici n-am fost acceptată. D-aia vorbesc acum despre amintiri.

Gândeşte. Închide ochii. Pune-ţi urechile. Acum e iarnă. Suntem în ’89 şi dincolo de geam e atmosferă de Polul Nord. Eu sunt încă după buricul mamei. În câteva minute o să ies. „Atenţie, se deschid...”. Deocamdată mă zvârcolesc. Zvârli-m-ar mama odată afară! Azi e Sfântul Andrei. Ocrotitorul României. Ocroti-m-ar de „Maria”, „Mariana”.... „Mărioara?!”. „Pune-i Ileana”, zise tata după o sticlă de băutură. De-acum miroase a alcool. Îl simt din scutec. OK, OK. Rămân la Marinela. Oprea chiar.

Lui îi pare rău. Nu-s moştenitor direct. Nu o să destup fete virgine. Nu e mândru de mine. Nota 9 la ţipat??? Şi-un gândac ar fi fost mai zgomotos. Las’ că iau 10 la “Vosoş”. Vorbeam de visuri... În Timişoara e revoltă. În Mihai-Bravu, eu stau sub boltă. Cerească, mă plimbă mama prin casă. Tot de 9 sunt, dar ţip prea mult. “Fir-ai a dracu, fă-i ceva. Să nu mai ţipe, că mâine mă duc la muncă!”, zise alcoolul din tata. Adorm. Mă pune în pătuţ, dar deja ţip din ace de arici.

“Aaaaaa, nu mai daaaa”, ţipai lovită de butelie şi mama căzută peste mine. Şi mă-sa lui căzută peste mama. Mă-sa lu’ tata. El are chef de pălmuit faţa mamei. L-a încins alcoolul. Azi am 6 ani şi plâng din cauza lui. Ieri am întins hainele păpuşilor pe gărduleţul care separă florile de aleea din curte. Ieri i-am răspuns lui Nicu, un văr de-al mamei, că îmi ‘păl mâiţele (Spăl mânuţele). Am consumat un rezervor de apă pentru 10 degete aşchiatice de copil care nu bea ceai, dar care mănâncă tocană de cartofi de la 5 luni. Tot ieri mi-am întins şi o gumă Turbo după ceafă. Tot “turbo” m-a tuns şi mama. Am părul cum e castronul din care nu vreau să mănânc supă. Cine e acum băiatul tatei? Fac numai prostii. Ieri am bătut trei copii. Cu fetele nu vorbesc. Ieri le-am furat tigăile pentru Sindy şi Barbie.

Dar azi nu gătesc. Am treabă cu pocăiţii. Ei sunt mulţi. Eu sunt singură şi îmi place să-i văd că se înghesuie să intre în curte când le arăt băţul. Vine măsa-mare. Alerg “turbo” spre casă de salt praful de pe drum. Intru pe poartă, după ce mă împiedic de aceeaşi piatră pe care am luat-o în genunchi şi când am ieşit. Am bube pe genunchi cât pentru şapte picioare. Mă liniştesc “turbo” şi mănânc o ciocolată cu dinţii mei cariaţi. Nu-i nimic. Tata e mult mai cariat. De alcoolul pentru care a vândut în gară câteva dintre cămăşile lui cu doar 5 mii de lei. Iar mama se cocoşează la maşina de cusut şi acul îi trece prin deget. O doare, dar vrea să mă dea la şcoală. Alt scandal. Tata vrea numai bani. Nu mă lasă la şcoală. Dar eu am deja ghiozdan. E roşu, cu urechi de şoricei şi bun să mă dărâme.

“Cine a ţinut uşa, să se ridice în picioare!”, ţipă enervată tânără învăţătoare de o să-i apară riduri de babă. Colegii m-au dat de gol. Nu, eu nu recunosc. Învăţătoarea Mădălina, cu pulover albastru din mohair, pe mine m-a crezut. Yes, yes, yes. Când o să ies din clasă, o să le scot limba în ciudă. Nu, nu puteam să-i spun că şi eu am stat în uşă, alături de Robert, Andrei, Florian şi alţi puştani. Sunt prea cuminte la ore pentru câte coarne îmi ies în pauze. Înainte de ora de mate am bătut-o pe Luminiţa clasei. Luminiţa.. licăre ca luminile din brad sau cum? Cum să nu-i dau palme? Nu-i sufăr numele, stă în prima bancă şi trebuie s-o bat. Eu sunt cea mai mică din clasă, stau în a doua bancă şi învăţătoarea mă apreciază. Aproape mi se văd aripi de înger . Dă-mi un zece şi-mi apare şi coroana de divină. Deocamdată o obţin pe cea de premiantă. Din clasa întâi am copiat.

E vară. Părinţii mei se despart. E doar tatailă acasă. Vine tirul, se goleşte toată casă. Taică-miu rămâne cu varul de pe pereţi. A, uite, mai e şi o pânză de păianjen în colţ. Tatailă plânge în spatele casei, iar eu dau pe gât nişte noduri. Ce amintire să iau? Cuşca din care l-am scos pe Cuţulache, ca să intru eu deşi nu încăpeam? Toate drumurile cu vaca prin pădure? Toate zilele în care veneam turbo de la şcoală prin pădure? Bătăile pe care nu am apucat să le dau copiilor? Semnele pe care piatra de la poartă încă nu mi le-a făcut în frunte? Seara când am sărit din pat şi mi-a sărit mâna dreaptă din umăr? “Tip-top, mini-top”, la care eram cea mai cuminte? “Dosarele X”, din care citeam mereu doar primul rând?

Am luat pijamalele pe mine. Alea cu elefănţei bleu şi care s-au împărţit în cârpe după ce am vărsat albastru de metil. Şi pe ele, şi pe un cearceaf alb. Mâine va curge acelaşi nisip în clepsidră. Aşa e în Jilava. Nu, nu la puşcăria oficială. Ci la cea personală. I-am deschis uşa unui străin care a lăsat la noi o baterie de maşină pentru un vecin. Încă nu am învăţat să privesc pe vizor. La ţară priveam doar la televizor. Aici am doar un radio răguşit. Dar nu-ţi face griji. Mă spăl pe faţă de şapte ori pe zi, că am mult de plâns. Dacă nu, mă găseşti la bucătărie sus pe pervaz. Sunt un pic mai grasă decât o aşchie, dar tot nu încap printre gratiile de la fereastră. Dar mă înghesui cu privirea. Şi o văd pe Mihaela. E abia 12 şi până vine mama, îmi mai bag ochii sub apă de cinci ori. Diseară, şi picioarele, după ce alerg 10m în faţa blocului şi mi le umplu de praf negru de la combinat. Zici că am profil de tuci. Până atunci, am timp să dărâm jocurile de lego şi să le repun. Mâine o să dorm până la prânz, ca să am mai puţin timp pentru plâns.

A trecut atâta timp. Şi e atât de dimineaţă. „Aoleu, mămica mea!”, sării din pat cu grabă de elev întârziat. Sunt mai mare cu un an şi acum stau în Bucureşti. Şi dacă e ceva pe care să-l urăsc, este momentul în care nepoţii vecinilor din Mihai-Bravu îmi ziceau că ei, după două zile de praf sătesc, pleacă înapoi în Bucureşti.

Dar acum am orgoliul ridicat. Mai ales după 7 ani de bucureştenizat, timp care m-a scăpat din timiditatea primului an de liceu şi timp în care tocmai am scăpat colegii de şefa clasei. Nu, n-am omorât-o. Dar i-am îngropat statutul. Era ora de Educaţie Antreprenorială. Dirigintele se aşeză pe scaun cât să rămână puţin praf de cretă pe pantalonii lui. Eu am rămas în picioare, după ce toţi l-am salutat. Trebuia să fac asta, să par altruistă, să fac pentru Roxana ce ea îşi dorea de un an jumate. Aproape toţi m-au susţinut. Dar dirigentele era de acord doar dacă eu îi luam locul şefei Fifială. Am refuzat, am făcut alt scandal, i-am zis s-o pună pe Roxana. Dar şefa clasei a rămas suspendată. Şi clasa fără şefă. Până când am ajuns eu şefă de promoţie. Dar se sfârşise liceul.

Dar nu înainte să copiez la testul de Religie. „Ce faci, Marinelooooo?”, ţipă ironic proful. „Ai 1!”, se calmă fericit că mi-a prins degetul în caiet. Cum am luat 1, am luat şi 0. Tot la religie. „Cum zero?”, îl întrebai cu faţa gălbejită. „Păi nu mai ai un 1?”, zise proful Ristache care mă convinse că a lăsat spaţiu după 1 doar ca să-mi încheie media 10.

Dar acum sunt mai puţin de 10. De zece luni până la Licenţă. N-am timp să mă agit. Trebuie să continui textul ăsta şi să am grijă de copii. De copiii de la o şcoală din Ferentari, pe care îi învăţ să scrie jurnalistic. Dar nu prea se lasă învăţaţi. Când le cer temele pe mess, ei au treabă sau sunt obosiţi, sau „Hai că vorbim mâine, că mă cheamă mama!”. Sau se ascund cu Invisible.

Ei nu sunt pasionaţi, dar eu am dat la Jurnalism ca să schimb lumea. Deocamdată schimb şosete şi metroul la Unirea. Încă mai cred în mine, chiar dacă mă încurajez cu minciuni. Trăiesc din defecte şi, totuşi, reuşesc să mă apreciez în continuare. Şi mâine nu e sfârşitul lumii. Ci doar o zi rătăcită în viaţa mea. Şi încă mai circul cu R.A.T.B.-ul.

Cristian Tudor Popescu, mingea de tenis în cuvinte gazetăreşti

2010-10-23T22:35:00.010+03:00

Om al cuvintelor presate de timp, al propoziţiilor scurte, al accentului jurnalistic. Aici nu e niciun verb, căci e vorba de un subiect. Personajul de mai jos e un subiect. Şi e încercuit de adjective. Încă nu ştii despre ce îţi vorbesc, încă ţi se pare că şi tu eşti aici, că după fiecare virgulă tot despre tine îţi pălăvrăgesc. Dar el... el pune punct în articolele proprii, când alţii îl pun în topuri şi tu îl priveşti la televizor. Poate îl critici, poate îl apreciezi. Poate îi zici "Bine mai spui tu, nene!" sau îi dai şuturi verbale "Mai pleacă, bă, cu astea ale tale!"

Cât timp tu i-ai spus astea, el s-a "cetipizat". CTP. Cristian Tudor Popescu. A devenit o marcă. Nu e înregistrată la OSIM, dar e înregistrată în propriul buletin şi în toate cuvintele sale gazetăreşti, pentru care întinde editorialistic pastă de pix pe hârtie. Căci zice "Eu nu scriu la calculator. Dacă scriu la calculator, am o senzaţie de nesiguranţă, de orb". De orb? Sau poate că vrea doar să vadă copaci tăiaţi. Dar nu ştii dacă şi el taie. Nu copaci, frunze la câini până apare ceva care să-l deranjeze. Numai aşa poate să scrie. Numai când ceva îi provoacă inspiraţia. Şi nu, nu scrie în fiecare zi. Ar fi împotriva naturii. Trebuie să fie în stare... în stare gazetărească.

Dar e în stare să şi alerge. Pe terenul de tenis, acolo unde răcneşte din plămâni când loveşte încordat mingea aia fosforescentă. Ai spune că vrea să găurească paleta adversarului, să demonstreze că e talentat la pătrat, că înscrie şi când nu scrie. Iar "pasiune" devine un cuvânt un cuvânt prea mărunt ca să-i definească transpiraţia pentru tenis, pentru un sport pe care îl consideră drog şi pe care îl consumă la mai puţin de trei zile. "Devin irascibil. Nu te mai înţelegi cu mine", respiră el nişte cuvinte ca un maniac al spontanului din clepsidră. Nu delirează. E alimentat cu viaţă. De jurnal.

Tot ca un jucător de tenis percepe şi opinia publică. O pasează cu transpiraţie înapoi către public? O mestecă tot ca un drog? Nu poţi şti. Dar îţi spune cu aceeaşi respiraţie de om dependent: "Este foarte important la cine câştigi, la cine pierzi, cu cine eşti pe tablou şi cine e în clasament în spatele şi în faţa ta. Aşa e şi în gazetărie". Mai ales că în perioada '90 era un inclasabil. Era mediana dintre reacţiunea naţionalistă violentă şi occidentalii de bună factură şi de fineţe. Şi consideră că atunci a fost corect poziţionat.

Dar acum e întristat. Privitorii sunt de vină, pentru că "95% din oamenii care mă apreciază îmi spun V-am văzut la televizor. Nu spun V-am citit ultimul editorial. E un regret". Pregnant. Mai ales că primeşti informaţia la ureche, când dai din program în program şi nu pagina din ziar. Scapi de efort. Şi-l laşi pe ziarist cu buza în jos. Dar el e oricum în top. Dar nici vârful nu mai e o victorie pentru el, nici măcar drogul transpiraţiei de pe teren. Pentru că el e victorios în terenul conjugal, acolo unde e mândru de propriii copii. "Chiar sunt, adică sunt nişte băieţi în toată regula, zdraveni, deştepţi, care zic io că o să facă treabă pe lumea asta şi asta mă linişteşte foarte tare."

Apreciază presa cât se întinde o masă de ping-pong şi unde victoria rezistă cât să plesneşti mingea către adversar, cât să nu o percepi şi cât să fie rezultatul unui titlu mare pus în genunchi şi al unei decizii pe care a reuşit să o întoarcă de la Guvern.

Scrie din '90 pe un teren unde clepsidra îţi dă 25 de minute să-ţi arăţi dimensiunile de jurnalist perfect. Perfect în priză. Sub presiunea timpului. Contracronometru. Dar ziaristul de el vorbeşte aşa cum scrie. În propoziţii scurte. Vorbeşte în ştiri, a devenit "efectiv" în loc de "afectiv" şi lumea îl întreabă "Ai înnebunit?".

Cristian Tudor Popescu şi-a conturat talia de gazetar în Casa cu amurg roşu şi baroc melancolic, adică în locul numit, după 1990, Ziarul Scânteia şi unde viitorul vârf al presei era privit ca un soi de înger exterminator. Era salutat pe holuri cu plecăciuni de o flexibilitate japoneză. Primea de la un personaj din redacţie un "Trăiţi, trăiţi!" aplecat la 90 de grade, după ce tânărul "nevârf" de atunci a lăsat cu curaj "Dar"-uri într-un articol despre preşedintele Ion Iliescu. "Un articol bine-intenţionat, dar naiv. Adolescentin faţă de ce am scris ulterior", zise bătrânul cu duşmani tradiţionali care îl consideră "un soi de simbol aşa scos în afară, un soi de mit mediatic".

Omul ironic, vârf al topului jurnaliştilor din 1997, plasează gazetăria în ficţiune şi consideră că, într-o ţară liberă, adevărul este scos la suprafaţă. Chiar dacă e difuzat la Radio Piticot. Dar ziaristul de el este plasat mereu în top.

Opinie personală: Crtistian Tudor Popescu a avut, în interviul televizat, debitul unui pârâu de luna august. Vorbeşte ca în ştiri, cu propoziţii scurte. Dar ai pretenţia să fie un vârf perfect ascuţit, care să-şi dezumfle propriii adversari, să te lase gură-cască cât să ţi se vadă toată dantura şi cu ochii ficşi cât să-i recunoşti jurnalistului statura. Aş putea spune că viaţa lui gazetărească este doar păr trecut prin timp şi prelungire de chelie. Dar sub golul capului se află o arhivă de articole.

Ce altitudine are vârful presei româneşti?

*****Acest articol a fost scris în urma unui interviu cu Cristian Tudor Popescu, televizat la TVR. Interviul a avut loc pe un teren de tenis, unde ziaristul se simte la fel de confortabil ca într-o redacţie. (TEMĂ DE SEMINAR)

Scurt pentru o cauză. Un gest despre lungirea vieţii

2010-09-26T20:57:00.003+03:00

"Scurt pentru o cauză" este o campanie în care nişte fete au închis gura şi au ridicat mâna. Următorul link vă direcţionează către articolul despre "De ce s-au tuns scurt?" sau ce înseamnă să fii mai mult decât om.

Ziua Naţională a Pasiunilor sună prea frumos ca să nu fie oficială

2010-09-19T21:44:00.003+03:00

Pentru că îmi place ideea de a avea o zi a pasiunilor şi pentru că gestul Federaţiei "Urmează-ţi Pasiunea!" de a implementa o zi în care oamenii să facă doar lucrurile pentru care trăiesc cu adevărat este mai mult unul pentru spirit şi suflet, am scris acest articol. Este pentru revista online Renne.

Melodia asta face parte din decor.

Internetul dezvăluie prostia, nu rupe erudiţia

2010-09-16T15:18:00.009+03:00

Am primit o leapşă de la Vlad, cum că Internetul afectează cultura. Înainte de a intra în bălării, vreau să vă zic cu ce am rămas de la orele de economie, din liceu. Profa (Bună ziua, doamnă!) ne-a zis aşa: săracii susţin societatea, iar dacă am fi toţi patroni, ar fi faliment naţional. Adică cineva tot trebuie să sufere.

Păi, aşa e şi cu cultura (uite-o pe cacofonie!). De ce să fim ipocriţi şi să blamăm Internetul, că dacă n-ar fi nu ar mai exista proştii?! Păi... oricum există. Şi, atunci, de ce să nu lăsăm bucăţile de puzzle acolo unde se întregeşte suprafaţa?! În fine, trebuie să existe şi oameni incompatibili cu beletristica, cu latura intelectuală şi cu acumularea de cunoştinţe. Ca să iasă cine trebuie în evidenţă.

Până una alta, pare-mi-se că Internetul nu afectează la maxim cultura, că de fapt unii sunt născuţi ca să nu înveţe, ca să nu se depăşească, că în fond ei vor să rămână la baza piramidei lui Maslow şi nu le pasă că aceasta are şi vârf. OK, Internetul stagnează copiii de astăzi, dar nu pe aceia cu gândul propriilor evoluţii spirituale şi intelectuale.

De fapt, Internetul ne dezvăluie proştii. Îi vezi pe hi5, acum pe facebook, nu mai spun de Netlog. Eu zic că cine vrea să înveţe, învaţă şi cu mâna pe mouse. Sper că nu sunt naivă. Dar încă mai cred că mulţi dintre noi deschid calculatorul după ce au citit o carte sau ca să termine alta în pdf.

Toate bune, deşi parcă unii puşti de azi nu au abilităţi intelectuale. Pe vremea mea, hă hă... În fine. Morala? Poţi fi pe Facebook după ce te-ai îndopat cu Caragiale, Shakespeare, alţii. Până la următoarea leapşă, să aveţi parte de răsfăţ intelectual.

Ei se numesc culori umane

2010-09-12T21:09:00.008+03:00

Nu cred în prieteni adevăraţi. Mi se pare că sunt nişte cuvinte prea cosmice pentru defectele umane. Cred, în schimb, în puterea Universului care luptă ca tu să găseşti oamenii croiţi pe talia spiritului tău. De multe ori, prietenii sunt ca pantofii. Ei sunt nr. 42, iar tu ai nevoie de 36.
Unii m-au contrazis. Mi-au spus că ei au prieteni adevăraţi, că s-a nimerit ca eu să nu îi găsesc.

Dar ştiu ce am găsit. Oameni cu mai multe etichete pozitive decât negative, oameni într-adevăr spirituali, care nu se gândesc să scoată pe gură penisuri deşi tu ai mâncat acasă, care respiră idei nu cuvinte artificiale. Oameni care nu sunt de suprafaţă, care nu au o gândire de hârtie reciclată, care ies din limitele banalului, cărora li se mişcă roţile de la creier, nu de la maşină.

Nu există prieteni adevăraţi. Există doar oameni dragi de care să profiţi intelectual, sentimental, spiritual şi care să facă acelaşi lucru cu tine. Fiinţe care sunt de etajul zece şi care te ajută pe tine să ţi-l ridici pe al unsprezecelea. Oameni cu care să vorbeşti mai mult decât pleonasme.

Lumea asta e făcută să cunoşti mereu persoane, să ieşi din turmă şi să vezi care e naturaleţea ta. Nu e nevoie să cunoşti un om până la epuizare, când există alţii care te fac să trăieşti prin ei fără să renunţi la tine. Cei mai frumoşi oameni sunt aceia lângă care nu-ţi mai dai seama că există timp şi spaţiu, lângă care uiţi că stai pe canapea, că sub tălpile tale e asfalt, că limbile se învârt în ceas. Ei se numesc culori umane.

Melodia asta li se potriveşte.

Rucăr-Bran şi Dâmbovicioara, legături spectaculoase

2010-09-01T23:20:00.003+03:00

Când treci prin Culoarul Rucăr-Bran, devii un hoţ care fură priveliştea dintr-un şir de priviri.

Restul, aici :)

Shrek, răcnetul către iubire

2010-09-01T21:07:00.006+03:00

Sunt acum ca niciodată el băiat şi ea o fată. El căpcăun pentru totdeauna, ea - prinţesă cât să stea închisă-n turn. El Shrek, ea - Fiona. Ca să fie împreună, el o salvează pe ea - fată mare de atâta timp - din turnul păzit de dragon al ţinutului Foarte Foarte Îndepărtat. Ea dă rochia de prinţesă pe cea de soţie de căpcăun, fac moştenitori şi tot trăiesc fericiţi.

Dar până când? Până când Rumpelstiltskin îi ia minţile lui Shrek. El bărbat, Shrek - tot bărbat. Dar de când? La aniversarea de un an a micuţilor căpcăuni, după frustrări acumulate că răcnetul nu-l mai ajută la speriat sătenii, Shrek îi reproşează Fionei că-i e dor de viaţa de dinainte să o elibere din turn. Iese iute pe uşă, lasă în spate petrecerea şi se îndreaptă spre nu-ştiu-unde. Dar află unde, căci dă peste Rumpelstiltskin.

De aici, Shrek începe altă viaţă, mai agitată, mai pe placul lui. Intră în altă poveste. Una cu răcnet mare. Dar cu multe bătăi de inimă la sfârşit. Sfârşitul... cui? Până acolo, Rumpelstiltskin -roşu de răutate- îi face pe plac căpcăunului şi-l întoarce în trecut. Printr-un contract. Acum toţi se tem de el, pentru că Shrek răcneşte cât să tremure copacii. Dar Donkey şi Motanul -mai mult umflat decât încălţat- nu-şi amintesc de căpcăun. Oare ce face Fiona de care Shrek a şi uitat?! Se salvează singură din turn şi-şi face schimbarea la faţă. Devine războinică şi conduce o armată de căpcăuni. Dar oare ce face Shrek pe care şi Fiona l-a uitat? O să vezi în cinematograf.

O cronică pentru proiectul "Împreună scriem lumea"

Octavian Paler, 84 de ani şi o carte de om

2010-07-02T13:59:00.008+03:00

Om al cuvintelor, al ideilor şi cărţilor sale, Octavian Paler s-a expus prin scriitură. Uneori crudă, dar pretutindeni sinceră şi adevărată. Azi nu ne rămâne decât să ne amintim că Paler ar fi împlinit 84 de ani. Sau împlineşte. E încă aici. Respiră prin fiecare filă lăsată în cărţi cu gândurile sale.

I-aş spune "La Mulţi Ani!", dar nu vreau să cad în ridicol şi cinism. Născut pe 2 iulie 1926, în Lisa (atunci comună din judeţul Făgăraş, acum judeţul Braşov), Octavian Paler a fost o pradă conştientă a lecturii străine. Lăsa temele pentru mai târziu sau pentru niciodată ca să se răsfeţe cu cărţile lui Honore de Balzac, Flaubert sau pentru a afla "Secretul secretelor" regelui Solomon.

Uneori crudă în esenţă, alteori ironie nevinovată, scriitura lui Paler îţi place oricum. Îţi dă impresia că stai de vorbă cu el. Poate că asta a şi dorit, în fond. A pomenit în "Mitologii subiective" de dragoste. Dar a pomenit crud, cum ziceam. "Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul." Sau ţi s-ar părea că ţi se confesează, că a găsit în cititori acei preoţi care să le zică şi altora păcatul scriitoricesc palerian. Să spună că, de fapt, nu îi e frică de Dumnezeu, ci de absenţa Lui.

Şi parcă ţine să-ţi amintească tot timpul pentru ce trăieşte omul. "Dacă nimic nu justifică moartea, viaţa are toate justificările." Sau poate că a vorbit despre sine. Dar a vorbit fără teamă de sinceritate. "Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei."

Omul timid, mai mult introvertit, Octavian Paler sau Tavi pentru prieteni a mers către o destinaţie precisă: cititorii săi. A fost Racul care s-a întors din drum cu un gând, cu o idee şi cu o parte din el.

Vă spun serios că omul ăsta trebuie explorat. Între copertele cărţilor lui stau scrise vorbe profunde spuse în cuvinte simple. Avem Timp pentru toate, chiar şi pentru răsfăţ intelectual. Nu-i aşa, Domnilor?

sursă foto: http://www.octavianpaler.ro/

3D Băsescu

2009-11-07T21:30:00.007+02:00

Nu e la cinema, dar e în realitate. E filmul vieţii... vieţii omului Băsescu. Şi dacă tot e om, e talentat. Pentru că Traian Băsescu dansează, face slalom şi zice… poezii.

Nu e în clasa a doua. Nici la grădiniţă nu mai e. Dar spune “Prezent!” la “Divertis – Serviciul Român de Comedie”.
Iar dacă la şcoală eşti obligat, la ProTV eşti rugat. Pentru că, la insistenţele lui Toni Grecu, Traian Băsescu recită, cu lacrimi în ochi, versuri aduse de pe mare.
“Deasupră-ţi cerul se înalţă
Şi de pe el privesc în jos
Sute de stele ce-l admiră
Pe bravul om prietenos.”

Emoţiile insistente l-au făcut pe omul Băsescu să recunoască faptul că a uitat celelalte versuri. Situaţia a fost remediată la finalul emisiunii când preşedintele zice “Mi-am amintit ultima strofă” şi continuă poezia.
“Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,
Întors din nou la ţărmul tău iubit,
Ai alergat grăbit spre casă,
Să vezi iar chipul mamei fericit.
Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat în Cer, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna proapsăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi ş-un sărut.”

Născută la cârma Bricului “Mircea”, poezia nu-i aduce note preşedintelui, ci eticheta de poet, aşa cum e considerat rom..mânul. Şi dacă-i poet, e şi jucător.
Aşa că, dacă nu-i la Cotroceni, atunci e la horă. Invitat la deschiderea anului universitar de la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca, Traian Băsescu s-a prins şi s-a aprins la o horă cu studenţii instituţiei.
Hobby-urile preşedintelui ajung şi pe pârtie. Cum cade zăpada, cum porneşte snowmobilul. În fiecare iarnă, Băsescu conduce ţara de pe Valea Prahovei, unde petrece vacanţa alături de soţie.
Hobby-urile amintite vorbesc despre 3D Băsescu care ar putea fi 4D dacă am lua în considerare că hobby-ul preferat al preşedintelui este să se scalde în băi de mulţime.

*ACEST ARTICOL ESTE O TEMĂ PENTRU FACULTATE

Blog-ul mai are şi mucegai

2009-07-20T13:57:00.005+03:00

Ştiu că nu am mai scris de ceva timp aici. Chiar de când am aruncat nişte cuvinte pentru o temă la facultate, că aşa a zis profa. Şi sunt convinsă că subiecte ar fi destule. De la o craca căzută pe o alee a lui Bucur, în jurul căreia Realitatea TV se învârte în polemici aprinse (" Dar, vai, domnule Sorin Oprescu, ce părere aveţi despre frunza care nu s-a opus gravitaţiei şi, din cauza furtunii, a înfundat canalu' ? Transmitem de la faţa locului şi, şoc!, capitaliştii se inundă la tăpli, dragi telespectatori.") la o informaţie de lacrimi uscate (Michael Jackson e de vină) care formează pârâuri până dincolo de Tropicul Racului. Chiar nu sunt mitomană.

Ştiu, deja, că mă scârbeşte blog-ul care se dă generalist şi se vrea jurnalism online. E o părere proprie la care ţin, cum că blog-ul nu ar trebui să depăşească poziţia de jurnal personal pus pe trafic (că, deh, ne simţim în Rai, deşi avem coarne, când ne sare în ochi un număr de 5.000 vizite pe zi... poţi minţi cu mai puţin:)) ). Pe blog, se pare, că defilează informaţii, pardon, idei (că deja apare mucegaiul) faţă de care presa e sătulă, îndesată, umflată şi răsuflată. E ceva sigur că breaking news-ul face cu ochiul începând cu Caţa de Realitatea, fie ea şi TV.

2009-04-16T09:52:00.013+03:00

Oferte de Universitate: "Filosofia salvează România"

Primul contact are loc pe 3 aprilie. Se numeşte "Târgul de Educaţie 2009" şi îl găsim pe holurile Facultăţii de Drept, ce aparţine de Universitatea din Bucureşti. De la facultăţile umane Sociologia, Psihologia, Jurnalismul, Litere, Limbi Străine etc. până la cele reale conduse de Matematică, Chimie, Fizică, şi-au etalat standurile cu pliante, broşuri, steaguri, şepci şi tricouri care evidenţiază brand-ul fiecărei facultăţi.

Cei mai mulţi se înghesuie la standul filosofilor, unde ei îşi promovează facultatea folosindu-se de Casa Poporului... cartonată. Parlamentul României dezvăluie prin extremităţile sale, celelalte, nu sus, nu jos, titluri din ziar care indică unde se fabrică, pe bandă rulantă, corupţii. Drept pentru care "Filosofia salvează România", sloganul urmaşilor lui Aristotel, Platon şi Shoppinghauer, este magnetul care lipeşte ochii elevilor şi stundenţilor prezenţi de măsuţa care susţine Poporul... Casa Poporului.

Deznodământul e unul singur. Unii mai îndrăzneţi scot corupţii la suprafaţă, din plastic făcuţi, cu o mini-undiţă improvizată, din apa află într-un recipient în spatele parlamentarilor... doar din carton.

:D

2009-01-20T23:13:00.004+02:00

:D
\:D/

P.S.: examen ITC

START! ...luptei cu urangutanii

2009-01-19T22:26:00.003+02:00

Ziua de azi s-a numit EXAMEN. Primul examen. Prima sesiune la facultate. Sper că nu prima restanţă.

Esca a spart "sticla"...

2008-12-19T20:21:00.009+02:00

...şi a luat liftul până la Etajul 6. Stăteam pe un scaun oarecare din sala de seminar sâcâită de gânduri care nu-şi găseau locul. Ideile "O să vină, că aşa a promis Mîndruţă" şi "Nu, deci e imposibil ca femeia asta să se trezească aşa de dimineaţă" jucau hochei în mintea mea îngheţată de o bucurie incertă. Mi se părea că lucrurile se întâmplă prea repede, mult prea repede... ca persoana aia, pe care ochiul camerei de filmat o vede zilnic, atât de zilnic încât lumânarea de pe tort va fi în formă de 15, să-mi prezinte trăirile ei, în direct, la 3 m distanţă de mine. Şi nu, de data asta nu era dincolo de ecranul televizorului, că aş fi schimbat programul. Dar să ştiţi că eram tot la televizor... un televizor al vieţii de la care îmi lipsea telecomanda ca să opresc timpul. Nisipul din clepsidră a sigilat cele 2 ore alături de omul Andreea Esca cu o viteză de 500/h. Dar au fost sigilate cu un conţinut înmuiat în experienţă fără amnezie, care se păstrează în arhiva Sufletului.
Totuşi, începutul... ăstuia, începutului, trebuia să i se ia tensiunea căci era la maxim... sau nouă, studenţilor. În faţa uşii deschise apare Mîndruţă întârziat, pentru care îmi stătea pe limbă "Dă-te, omule, s-o văd pe Esca!". Într-o clipă, panica a prins picioare, dar nu şi-a început cursa de atletism, căci în sală a păşit, cu "Bună dimineaţa!" pe buze, o 1,6 m pe tocuri. Hei, esenţele tari se ţin în sticluţe mici [...pleonastică maximă, dar na!].

Stând pe banca din faţă, ne-a prezentat [ca pe o ştire din care lipsesc unghiul de abordare, titlul şi şapoul] o fărâmă din jurnalul eroic al femeii cu zece ani fără concediu. Examenul picat de la admiterea la ASE [crede în "nimic nu e întâmplător"] a fost acceleraţia spre ce se vede astăzi, pe sticlă, la ora 19.00 [salariul ei rămâne totuşi sub acoperirea ocultismului]. Vânzătoare. Cum sună...?! E cam subţire portofelul în imaginea asta. Dar existenţa jurnalismului a împiedicat-o să apară după "sticla" de la chioşcuri. E prea umană ca să nu fie naturală fizic şi spiritual în faţa noastră şi ca să nu trăiască aglomeraţia din RATB. E om... sau aşa se vrea. Doar oamenii din faţa televizorului fac din unii ca ei "extratereştri"... pentru că "sticla" nu se sparge singură. Esenţial e un singur lucru: " să fii cel mai bun în ceea ce faci, indiferent de eşti femeie de servici" [citat din Andreea Esca, nu am tăiat din ea... doar am "savurat"].(PUNCT)

Cuvinte de JURNAL

2008-09-19T13:06:00.002+03:00

De astăzi sunt oficial studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Sincer, nu prea credeam că o să intru, mai ales că am visat că aşa o să se întâmple. Mi s-a părut că acesta ar fi semnul pentru eventualul rezultat negativ. Deja mă gândeam că o să fiu nevoită să urmez Dreptul la particular şi deja regretam că o să mă trezesc din visul meu existent din clasa a VIII-a de a deveni jurnalist. Aseară, aproape de miezul nopţii, mişcam cursorul mouse-ului pe site-ul facultăţii şi îmi tot ziceam: "O să se termine lista şi eu nu o să fiu, o să se termine lista şi eu nu o să fiu". S-a terminat. Şi am fost... şi sunt pe locul 128 din 132 la taxă zi. Nu e de lăudat, dar nici eu nu mă plâng\:D/. Mă bazez pe principiul "Cei din urmă vor fi cei dintâi." şi sper să îl concretizez.

bla-bla-bla... de studenţie

2008-09-16T13:10:00.002+03:00

Ce bine mă simt că azi nu mai m-am dus la şcoală ca pe vremuri \:D/... sau rău :((:((:((. Că nici eu nu mai ştiu... [Sună a studenţie. Sună bine.] Dacă nu e timpul pentru şcoală... e timpul pentru Muzică:X

Sentiment de 15 septembrie...??!!!

2008-09-15T15:42:00.002+03:00

...[demi]sec. "Colegi noi?! Tot aceiaşi profi...?! Orarul nu dă faliment?!". Nu şi-au mai găsit loc în prezent. Timpul şi-a luat Bac-ul [nu pentru a naviga pe Dunăre] în a pierde clipele pe cărări finalizate şi vâsleşte către Licenţă. Mă simt mult mai copil decât acum 13 ani şi încerc să ajung la -18. Ca în matematică... dacă îi pun modul o să trec pe partea dreaptă a axei. Sau a vieţii. Toamna asta o să număr... zilele până la prima etichetă de student [s-ar putea să mă "deranjeze" cu nişte restanţe]. "Anii de liceu s-au terminat şi fiecare îşi alege..." (punct)Prea multă superficialitate(punct) E nevoie de Special! Anul acesta, Sentimentul se numeşte "1 Octombrie". Până atunci... cred că mai vreau un an de liceu :X...

Viaţa ca un peron

2008-08-21T16:56:00.006+03:00

Ce se întâmplă când ajungi mai devreme în gară şi trenul întârzie...?! El nu te pierde... el nu cumpără un bilet degeaba. Îl aştepţi şi el nu mai ajunge. Îl tot aştepţi şi... şi îl ratezi pe celălalt. Câteodată e mai înţelept să schimbăm direcţia chiar dacă nu cunoaştem destinaţia. Poate la capăt de drum necunoscut se potriveşte cheia în uşa niciodată deschisă. Existenţa raţiunii mele este pompată de trăirile Sufletului înfăşurat de speranţe, idealuri, dorinţe... parcă fără sfârşit. Îmi arunc privirea în viitor, dar prezentul mă atrage la el ca un magnet [nu ştiu cum reuşeşte pentru că eu nu sunt din metal], iar de trecut fug cu 1000/h, pentru că eu vreau să fiu MARE... dar nu-mi înnec amintirile în mare. Le păstrez la mal. Aştept un val mai puternic să le ia cu el în timp ce briza le usucă. De mai bine de un deceniu mă aflu în gara prăfuită, în curând şi eu dacă nu schimb macazul, ceea ce trenul a făcut demult... se pare. Nu am răbdare să definesc viaţa în sute de pagini, deşi am înţeles că ea ştie să ne concretizeze în adâncul abstractului său... sau, cel puţin, aşa îmi place să cred. Uite, pot să zic câteva cuvinte: e un balon trasparent cu miros frumos care se înalţă şi coboară după mişcările aerului, urmează un singur traseu la sfârşitul căruia se sparge şi, totodată, se decolorează nuanţele deţinute ulterior... sau poate toate trăirile.

Piedone la atac... cu palmieri

2008-08-20T15:45:00.002+03:00

Conform emisiunilor informative de astăzi, politica de capitală face furori... sau impresii de sector... sau palmier de "Le Petit Paris" . De această dată... nu, nu... nu e vorba de băncuţe pentru băbuţe, nici de gropi "cârpite" ca să apară altele... s-au înlocuit cu plante serioase, s-au înlocuit cu palmieri. Cam îndrăzneţ, aş zice, pentru clima oraşului nostru. Pentru perioada cu temperaturi neprielnice arborilor africani, s-a "prognozat" mutarea lor, uscaţi sau verzi, o să aibă loc "raliul cu natură". Iniţiativa o consider: "e timpul să mă afirm ca primar"... e doar o chestiune de politică.

Alexandr Soljeniţîn

2008-08-04T13:36:00.003+03:00

...nume necunoscut la primul auz. Un reportaj prezentat de un post de televiziune în câteva minute pe care le-am prins la întâmplare m-au făcut să vreau să îl descopăr pe acest om. Alexandr Soljeniţîn. Scriitor rus, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură şi al ordinului de stat primit de la preşedintele V. Putin... şi nu numai. Unul dintre cunoscuţii disidenţi antisovietici care a făcut literatură din momentele trăite în lagărele ruseşti. Acum nu vreau să îi prezint biografia pe care, din păcate, nu o cunosc detaliat, ci vreau doar să comentez lipsa de interes faţă de un om de cultură, căruia i se acordă câteva minute exact atunci când s-a aflat de decesul acestei personalităţi. Acum două ore am auzit pentru prima dată numele "Soljeniţîn" şi mă gândesc că nu o să îl mai aud la televizor. Şi totuşi... e trist că decesul scriitorului Alexandr Soljeniţîn trebuia să îl facă cunoscut şi românilor. Până aici nu s-a mai remarcat niciun interes la noi pentru acest om. În schimb, pentru ştiri care nu îmbogăţesc cu nimic cultura generală a românului, se acordă zile întregi atenţia în cadrul tuturor emisiunilor informative. Cultura păleşte la dezinteresul oamenilor... Dacă ar fi să se facă o statistică, cred că 99% dintre bucureşteni ştiu de Simona Senzual, iar restul să sperăm că ar fi aflat măcar azi din presă de Soljeniţîn.

DJ de probă

2008-07-31T23:20:00.002+03:00

...asta-i proba. Zero... :( sau =))

[ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple]

"I Love Techno" ou "Music.Dependent" ?!

2008-07-30T01:00:00.005+03:00

... zicea un amic. "I Love Techno" zicea el. Am descoperit că ştie să şi generalizeze ceea ce exprimă Muzica. A descoperit şi el ce poate să gândească. Sună cam aşa... sună profund: "...muzica, după părerea mea, reflectă oarecum personalitatea unui om şi modul de viaţă pe care îl duce... şi totuşi totul începe când îţi pui căştile, deschizi programul şi apesi 'play', după care uiţi de tot. Asculţi doar Muzica care te duce într-o altă lume, cel puţin aşa mi se întamplă mie şi, totodată, vrei ca această stare să nu se termine niciodată. Păcat că nu se poate asculta Muzică şi când dormi...". Asta înseamnă să ştii să SIMŢI MUZICA. O singură şansă: ori simţi vocea sunetelor până dincolo de toate încheieturile, ori "nici să nu îndrăzneşti să dai PLAY!".

Uite cine colorează Bd. Mihail Kogălniceanu

2008-07-29T23:35:00.006+03:00

Se întâmplă în Bucureşti. Adresa exactă: Bd. Mihail Kogălniceanu, sector 5, vis-a-vis de Casa Armatei.
Data: 1 iunie 2008. Îmbrăcaţi în vopsea. Toate privirile bucureştenilor "lipite" de imaginea lor... şi a camerelor video, şi a presei, şi a poliţiei. Au şi ei dreptate... La cât de cenuşie e capitala, trebuia să-i dea cineva o nuanţă de culoare... şi de viaţă dacă vreţi. Cum să nu iubeşti Bucureştiul dacă culorile au prins picioare...

Special de luna iulie

2008-07-29T19:56:00.009+03:00

Nimic nou. O zi obişnuită de vară... sau cel puţin aşa se arăta la ora prânzului. Ochii mei
verzi au tras de ei ca să vadă lumina de afară, razele măreţului Soare şi unde a mai
ajuns ticăitul ceasului. Chiar nimic nou. Plictiseala de zile mari şi nepăsarea cu glas tare
faţă de nisipul din clepsidră, care îşi vede de treabă, m-au făcut să întorc spatele la
ceea ce priveam, iniţial cu un interes aparte, şi să o las pe Iulia [copilul care tocmai mă
trezise] să îşi încerce "cariera" în părul meu... clipe de relax... însoţite, ce-i drept, de
fire smulse de peria care era, parcă, programată să nu încetinească... sau plăcerea
micuţei. Nu mai zic de a mea... După aproape 30 de minute de eforturi mici pentru
încercarea aiurea a unei coafuri similare cu încercarea depusă, hotărârea a fost luată.
Spontan. Ca să nu lăsăm plictisul să încerce ceva. Mai util să încercăm noi: Photo
session avec les pussycats. Nici florile nu au avut încotro. Smulse de pe nisipul pe
care se întindeau liniştite la bogăţia Soarelui ca să simtă respiraţia Solului şi mişcarea
lentă a Aerului înăbuşit, au fost poftite la un casting. Au trecut proba vrând-nevrând şi au
pozat printre cuvinte. Şi nu doar... au strivit rândurile, dar au terminat ultima poză răpuse de carte. Ziua continuă... şi am ales să mă scufund în inima muzicii. Chiar acum o simt. Şi mă trimite aproape de Cer să strâng în mână norii care dansează după beat-ul ei. Şşşşşşşşşttt... nimic vechi.

Feel the Music inside!

2008-07-27T16:28:00.001+03:00

Suflarea care mişcă aerul. Brăţara care se închide în inima celui care o simte. Vocea care produce dansul tuturor simţurilor... Nichita Stănescu zicea: "...este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare." Eu zic doar atât: când asculţi Muzică... ZBORI! Sunetul îţi ridică Sufletul dincolo de nori, deschide uşa Raiului şi acolo se distrează până când mama îţi opreşte boxele din cauza volumului dat la maxim. Te arunci în pat şi mâine o iei de la capăt... doar pentru că Muzica e inima care îţi pulsează liniştea, dragostea, speranţa, încrederea... totul.
Te face să vibrezi până la amprente, până în strălucirea ochilor, până la respiraţia care iese printre buzele care o savurează. Îşi continuă drumul şi deschide uşa de la Casa Sufletului, aprinde căldura în căminul senzaţiilor şi eliberează sunete învăţate doar să înalţe Sufletul până la stele. Îţi rămâne doar să : Feel the Music inside!

Magie!

2008-07-27T01:25:00.001+03:00

Mă gândeam să scriu ceva. Nu ştiu... orice. Apoi, mi-am adus aminte de mine. Mi-am adus aminte de... tot. Nu am înţeles de ce m-a atras dintotdeuna oraşul ăsta cenuşiu prezentat astfel de mulţi. De când am făcut cunoştinţă cu mine am descoperit un singur vis. Visul meu, El, oraşul meu. Toţi ochii mei, toate urechile mele, toată atenţia şi dragostea mea... toate aveau o singură destinaţie: locul magic!... şi niciodată contrasens. Carosabilul însufleţit din inima mea accelera cu viteza dorinţelor ce se vroiau împlinite instant, fără să încerce inutilul marşarier, la cea mai mică amintire de El -oraşul, încă, nerecrutat mie- care era ca o adiere ce îmi mângâia speranţa de a Îi exploata fiecare respiraţie, puls, senzaţie, sunet, noutate. Cert era un singur lucru: tânjeam să-L îmbrăţişez, tânjeam să-mi albească întunericul adăpostit în tot trupul meu, în toate trăirile mele şi-n toate clipele petrecute în respingătorul spaţiu rural. Citadinul magic era tornada blândă care ar fi putut crăpa zidul chinului lăuntric, dat de gustul pelin al locului căruia vroiam să-i pun lacăt, şi înlocuind moluzul scos cu duioşie, speranţă, dragoste, fericire. El putea fi arhitectul care să-mi schiţeze zâmbetul de pe buzele Sufletului care pălea sub pietrele lacrimilor căzute din ochii mei mai tot timpul înecaţi. O singură plimbare o dată pe an de Ziua Copilului în oraşul care mă fermecase era ca o vizită în Rai. Străzile lui, treptele Paradisului. Frumuseţile lui, îngerii mei. Peisajele lui, icoanele în faţa cărora nu eziţi să cazi în genunchi. Îl privesc şi îmi zâmbeşte, îl respir, mă-nnebuneşte, îl simt... că mă iubeşte... cu toată gingăşia care-L înveleşte. Aglomeraţia continuă, obositoare pentru unii, considerată fabrică de produs monotonie, nervi pisaţi, clipe de sicriu, pentru mine şi-a schimbat haina şi a devenit motiv de sinucidere a pustietăţii otrăvite de la ţară. Dacă pentru unii s-a transformat în "Plumbul" lui Bacovia, pentru mine rămâne "Definiţia iubirii" a lui Romeo Morari. E un imperfect... semănăm. E imperfect pentru perfect. Gropile, gunoaiele sunt defectele lui, rănile lui adâncite de oamenii la picioarele cărora oraşul meu îşi apleacă palmele, adică drumurile, fericirea şi speranţa în schimbul suferinţei. Pot să-L numesc "fiinţă umană"... are tot ce îi trebuie: de la calităţi la defecte, de la bucurie la tristeţe, de la firesc la nefiresc, de la construcţii la distrugeri, de la găuri la zgârie-nori, de la viaţă la resuscitare, de la unic către special... E omul-statuie deschis oricând la ştergerea păcatelor sale şi dispus de la început pentru milostenii, căci El păcătuieşte la fiecare faptă necontrolată a stăpânului său... omul-raţiune. Pseudonimul lui poate fi considerat nume de scenă... Da! este scena unde cântă pentru orice fiinţă care îi păşeşte pragul Sufletului său. Se intitulează Micul Paris. Deja... îl respir, îl clipesc, îl simt până în vârful unghiilor, până la praful de pe talpă, până în rimelul de pe gene. Mi-a răspuns cu sute de îmbrăţisări că e prietenul meu... e parte din mine... e Bucureşti. De zece ani îl trăiesc, de optsprezece îl doresc şi pân' la infinit îl iubesc. Visele te fac să zbori către cerul în culori... Lumea asta-i magică... Lumea mea e magică... spun că Lumea asta-i o Magie!

Indecis

2008-07-17T17:14:00.000+03:00

...există momente în care simţi că glasul bucuriei a fost închis în otrava propriei vieţi, că ochii au învăţat doar să se înece în lacrimi infinite, că trăieşti ca să fii pedepsit. Există clipe în care tastatura este udată de ochii care nu mai pot să zâmbească... şi există motive pentru orice speranţă cazută în foc fără voia ei. De aceea există un motiv pentru care scriu acum, chiar acum. Termometrul plăcerii de mai devreme parcă a fost aruncat acasă la Moş Crăciun... mi-ar fi plăcut să fie în Sahara [aş fi fost la maxim]. Gândesc, trăiesc, respir, privesc, simt... simt... simt şi plâng, dar sper şi nu o să Mă uit.

Pitzi la maxim

2008-07-13T01:03:00.000+03:00

...un nou curent?! ...o nouă modă?! sau doar prostia "străluceşte"?!... le vezi pe stradă, aproape oriunde, îţi fac cu ochiul şi îţi vine s-o iei la fugă. Clar e un lucru: sunt faimoase... au propriul site. Nu echivalează cu Şoseaua de Centură, dar măcar au găsit un loc pentru promovare... a "graţioaselor" şunculiţe (sau greţoaselor), a fardului ţinut cu greutate de sărmanele pleoape, a genelor lipite de rimelul care începe să pice, a rujului care depăşeşte "frontierele" buzelor obligate să se umfle instant pentru o poză în oglindă (neapărat să se vadă marca telefonului), a dimensiunilor "ai ce să atingi" (sau să te prefaci că leşini) 100, 120, 140, a părului scos din priză acum 2 minute... sau vopsea, nu ştiu. Boys... nu disperaţi! La anu' o să le vedeţi mai des pe stradă... sau pe unde vă încercaţi norocul, cocoşate de flebeţea lor -aurul- kitsch-ul maxim.
O discuţie între două pitzi-specimene ar suna cam aşa:
"P1: Ce faci, fată?
P2: Uite, fată, de două ore îmi fac ochii ca să pot să cumpăr ceva de la magazinul din colţ.
P1:Vai, pitzi dragă, chel oreor! eu am stat ieri trei ore în noua mea oglindă cu dungi de aur.
P2:Pitzi fată, da' tu de când ştii franceză?
P1:De când am fost în Spania. Nu ştii că spaniolii vorbeşte limba asta?!... Da' tu de unde ştii, fato, că e franceză?
P2:Fato, e şi limba turcilor. Ţi-am zis c-am fost în State.
P1: Da, pitzi fată, aşa e!
P2:Pitzi, pitzi... nu ţi-am zis că sunt cea mai marfă acum că am iPhone. E neapărată nevoie să fie suflat cu aur că ăştia care l-a făcut nu a ştiu ce e la modă. Vai de ei!
P1:Fato, să ştii că ai dreptate."
Cum? Pitzipoanca sau pitziproasta?! Nu contează.Sunt sinonime. News alert!!! l-au studiat pe René Descartes ("Cogito, ergo sum - Cuget, deci exist !") şi l-au modificat ca să dovedească, totuşi, imaginaţia lor de persoane-kitsch: "Sunt pitzipoancă, deci exist!"

ETICHETĂ:[Pitzipoanca pitziproasta... pentru femei (ne)adevărate!]

Maxima zilei: "Sunt pitzipoancă, deci persoană-kitsch!"

Paşi... prin lumea cifrelor!

2008-03-29T14:11:00.000+02:00

1, –7, +12, x–2=3, (√5–√2)(√5+√2), x≤1, –2√2,... sau mai bine 10000Lei, 2000€, 500₤... că doar Σ, √, β, ‰, №, ∏, ≠, ∞, ∆, ≥, nu se primesc la magazin. Să trecem la literatură: ″...şi în timp ce învăţam la mat... matem... nu, nu e aşa. Amtemtică...oare?! nu, nu, nu sună a matema... asta e, matematică. Da... ma-te-ma-ti-că. Da... exact aşa.
Am totuşi o întrebare. Din ce este alcătuită matematica? Cum din ce...?!
m + a + t + e + m + a + t + i + c + ă, altceva ce ar putea fi... dar ea presupune numere, nu−me−re... şi atunci m + a + t + e + m + a + t + i + c + ă=10 pentru că m=2, a=3, t=2, e=1, i=1, c=1. Poate că aşa s-au inventat cifrele, iar 2 + 3=5, 2 + 2=4, 3 + 2 + 1=6, 3 + 2 + 1 +1=7, 3 + 2 + 1 +1 + 1=8, 3 + 2 + 2 + 1 + 1=9...(continuă până la infinit) şi gata, au apărut numerele.
Am înţeles cum stă treaba cu matematica. Acum pot să... dar de ce 2 + 2 sunt egale întotdeauna cu 4? De ce nu ar fi cu 11? Cine sunt părinţii tuturor cifrelor şi de ce nu putem cifra „8” să o numim „trei”? După ce criteriu sunt clasificate în acest fel şi de ce una e mai mare decât alta? De unde ştiu eu că 9 este mai mare decât 5? Şi de ce nu ar fi invers?!...
Numerele au oare buletin?!...că poate din cauza aceasta rezultatul exerciţiilor de la lucrare pe care eu îl aflu, nu este cel corect...
Cum să ştiu dacă cifra 2 din exerciţiul (2 ∙ 4) + (3 ∙ 5) este, poate, cifra 7, dacă ea nu se prezintă în mod oficial? Poate aşa se explică faptul că eu şi Mihai, colegul meu de bancă suntem fideli notei 4. Dacă eu aş fi fost... dacă eu aş...dacă eu aş fi fost cifră, le-aş fi şoptit elevilor cum să rezolve problemele!!! Le-aş fi zâmbit şi le-aş fi cântat de fiecare dată când sunt nevoiţi să iasă la tablă. De aceea nu se îngrămădeşte niciunul când întreabă profesorul „Cine doreşte să rezolve exerciţiul de pe tablă?”
Mi-ar fi plăcut ca toate, toate cifrele, care mă încurcă pe mine când sunt obligat să le rezolv, să le găsesc undeva suspendate în aer, pe stradă, să le ating şi să le vorbesc. Îmi şi imaginez o discuţie între două dintre ele:
„3: −Îi vezi pe copiii ăştia?
2: −Da, sunt Andrei şi Mihai de la clasa a VII-a D.
3: −Sunt fericit că sunt de două ori la Mihai în carnet.
2: −Ha, ha, ha... te-am luat; eu sunt de trei ori la Andrei.”
Aş fi riscat să afle mama cu cifrele astea prin aer. Norocul meu că cine le-a făcut, le-a făcut mute peste tot.
Probabil în lumea lor trebuie să fie albe şi negre. Sper ca 2, 3, 4 să fie paralele cu 8, 9, 10 care să zboare până la mine... că au cu ce doar.
Experienţe personale?! 4,25... olimpiadă... clasa a V-a... că acum e direct în catalog...!!!
Deja sunt mare şi am înţeles că matematica are un rol important în viaţa mea...când o să fiu student la Facultatea de Litere, îmi voi aminti cu plăcere de cunoaşterea mea „vastă” care m-a făcut să simt abecedarul corigenţei pe unul dintre semestrele din fiecare an şcolar. Şi Ea o experienţă...
Pentru mâine... trei probleme (Tapigora, teorema aia nu ştiu de ce se învaţă la şcoală că tot timpul îmi dă cu eroare şi...)...şi ne mai dă şi test, teza e peste o săptămână şi eu sunt cuprins de pasiunea de a scrie poezii:
Matematică iubită,
Mai mereu nedesluşită,
Eu-ţi cer 10... tu-mi dai 2
Ne-nţelegem ca-n război,
Eu pe frontul literar...
Tu pe cel triunghiular,
Mă întrebi ce-i bisectoarea
Şi îţi definesc metafora,
Mă întrebi de-o teoremă...
...şi îţi zic că-s Paralelă!!!...”

●●●fără sfârşit●●●

Moş Crăciun Există!!!

2007-12-26T22:39:00.000+02:00

...6 ani, grădiniţă, vise şi dorinţe. Ghetele deveneau dintr-odată curate căci Moşu' urma să intre pe uşă...că pe horn nu încăpea. Scrisorile...nici nu era timp pentru aşa ceva când Miezul Nopţii şi-a semnat în mintea mea că atunci îl va primi pe Omul cu Cadouri lângă bradul de peste prag. Planul de fiecare an era să mă trezesc şi să îl văd pe Moş Crăciun lângă ghete [...televizorul niciodată nu eşua. Eu...DA!!!...].După fericirea prelungită şi susţinută de primirea unor daruri mai mult spirituale decât materiale, au urmat curgerile de lacrimi[...aflasem că nu există o astfel de fiinţă...].Refuzam să cred acest lucru la fel cum refuz şi acum. Laponia poate fi şi acasă la tine... căci nu este nevoie decât de oameni ca să îl formeze pe actorul principal din ea. El nu constă în haina roşie, în sania cu aripi invizibile şi nicidecum în cadourile acaparate de valori materiale. Au fost înlocuite, demult, cu Bunătatea fără margini, Spiritul fără tăişuri şi Fericirea gros ţesută. Probabil sunt pe lângă tine...şi asta pentru că Moş Crăciun Există!!!...chiar şi pe caniculă...

O a doua revoluţie '89...?!

2007-12-01T22:31:00.000+02:00

...şi hai să nu rămân acasă.

Primul Scurt Ultim

2007-11-30T18:15:00.000+02:00

...pentru că ai nevoie de tine. Şi te naşti azi...nu, nu tu...EA! ziua, care are pretenţii să fie cea mai scurt scrisă ca să nu se uite la fel de cum e scrisă, EA te aruncă în liftul vieţii numai să îi arăţi că tu îl urci şi îl cobori când el încearcă pierdut să te facă OM de neclintit. Un cineva apasă pe butonul ascensorului când acul ceasului se înfige în timp şi îl face să se mişte la prima oră a după amiezii...dar se opreşte brusc la cifra ultimă din luna îmbrăcată cu bruma care te îngheaţă numai ca să îţi simtă căldura din Suflet.

Blog-ul...între oameni!!!

2007-11-26T16:16:00.000+02:00

E azi...DA, chiar azi...şi chiar luni! Să încep cu începutul pentru că articolul este limitat. 26 noiembrie...?! Categoric. Dimineaţă...?! Seara ar fi fost prea romantică pentru SUBIECTE..."ascunse după cuvinte"(în ghilimele pentru că este un citat de...de cine e la suprafaţă). Iar acum să nu mă ascund...după cuvinte, că e seară şi...şcoala s-a terminat la 13:20.
Vorbe, expresii, păreri...şi cuvinte, ascunse după suprafaţă, doar doar s-o înneca blog-ul. Lumea se "afirmă" cu critici -profesori, elevi, adulţi, adolescenţi, puternici sau codaşi- încearcă marea cu degetul...sau invers(...cu grijă că e cam vie...).Şi ei au zis că...de ajuns! prea mult despre oameni. Blog-ul nu este decât locul unde AI DREPTUL să scrii exact ce ai chef...INDIFERENT pe cine faci "vedetă", despre ce vor tastele să facă foc şi cum fumul se împrăştie prin limbaj. Articolul e sugestiv şi se joacă "de-a v-aţi ascunselea" cu cuvintele pentru care numără...că poate SE SIMT mai mulţi de data asta...sau mai multe!!! Şi NU este ...fără limite... pentru că "situaţia simţită" s-a încheiat dinainte să înceapă, iar începutul s-a pornit în acelaşi timp cu sfârşitul!!![...punct...]pentru că există doar înţeles.

Cu ROZUL...pe blog?![...prostia a prins culoare...]

2007-11-23T16:44:00.000+02:00

...dacă prostia ar durea, am fi cu toţii deştepţi şi nu ne-am mai amuza pe seama unor specimene de asemenea "valoare". Mă uit în jur...mă ţin cu mâinile de cap să nu îmi explodeze creierul...şi iau o gură de apă ca să nu scot pe gură CEVA care nu se asortează cu nuanţele [...că DOAR sunt multe...] ROZ ale unor înfumuraţi, pardon...ÎNFUMURATE, de fapt ÎNROZATE ÎMPRĂŞTIATE. Unii chiar au transpirat de atâta prostie şi deja miroase a picioare încălţate numai cu ciorapi şi teneşi împuşcaţi de gloanţe cu "volănaşe" ROZ , direct de pe ţeava cu găuri a creierului zăcut în mlaştină...ROZzzzZZZzzz până în fund...în fundul puţului astupat cu dantelă[ROZ...amestecat cu roz]. Moare dacă nu iese mereu în evidenţă [...şi cheia de la coşciug să fie ROZ?!] şi dacă nu i se spune: "-Vai...dar ce deşteaptă eşti!" [...cu "P"-mareeeeeeeeee...că oricum nu îşi dă seama cine e şi ce face].Şi DA...moare, moare cu toate unghiile rupte în gât, dar iese din groapă pentru că nici acolo nu poate să trăiască fără nevoia aia oarbă de a arunca bombe care îi fac pe alţii să explodeze...de râs!!![...poate şi Academia de Poliţie are nevoie de nişte "găuri" dintr-astea...]. Şi continuă...şi tot nu realizează ce face, ce zice şi că formează o imagine negativă cui nu ar trebui["...şi să vedeţi ce şmecher e tăticuţul meu şi ce face cu maşina în fiecare zi...sau prin!!!..."].Nu se împiedică niciodată când e vorba să fie mai sus [...flecurile au început să se tocească, iar lăudăroşenia nu este decât o putere distrusă a prostului...]. Capra vecinului face infarct mai tot timpul şi nu doar atât...o vizează şi pe vacă, vaca de...pardon, nu a ajuns atât de departe...e încă la incipit, adică capra...se cam crapă câteodată. Consideră că trebuie să dea "sfaturi"...cică, dar nu consideră că eu nu am nevoie de părerea ei răutăcioasă ca să îmi dau seama cine sunt şi de ce sunt în stare.Vrea să pară o ştiutoare în faţa celorlalţi şi îi atacă pe aceştia cu:"Este vorba de autosugestie!" şi...chiar este vorba de autosugestie...că oricum ea doar pare.Ar fi în stare să schimbe în ROZ culorile echipei favorite...că tot îşi formează "talentul" pe stadion[...limbajul vulgar şi-a făcut demult culcuş în creierul cu nuanţa abonată, comportamentul de mahalagioaică se arată viu la orice pas al ei şi tinde mai mereu către topul nesimţirii...că nu poate să fie decât prima!!!].Într-o zi chiar a îndrăznit să se joace cu ceva, sigur, mai spiritual decât ea...a afirmat că:"Eu sunt o persoană foarte credincioasă şi merg în fiecare duminică la biserică.", fără să realizeze că aşa ceva nu se demonstrează altor oameni, nu se materializează, ci DOAR se păstrează în Suflet, pentru că numai lui Dumnezeu se prezintă adevărata credinţă. ASTA E EA ŞI NU SE SFIEŞTE SĂ ARATE PROSTIA DIN EA!!! Dar prostia nu doare...că s-ar fi îmbrăcat numai în NEGRU, iar când nu îţi scoate ochii cu aspectul blocat pe...se găseşte creierul rozEEI să îţi scoată sunete de nervi...sau râs. Rozul nu este decât un pretext, dar nu şi obsesia prostească de el[...sau de orice altceva...], pentru că arată o nesinguranţă de sine, o neîncredere în propria persoană şi o prostie ...fără limite...!!!...

IMPERFECT pentru PERFECT

2007-11-16T20:04:00.000+02:00

...pentru că îmi place să fiu imperfectă.Cu dificilul în dinţi mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă confrunt cu cealaltă persoană a mea[...fără să cedăm...pentru că e una singură...].Trăiesc prezentul cu gândul la viitor şi înecând trecutul în egocentrism, altruism, orgoliu, ambiţie, optimism, corectitudine şi impulsivitate. Bombele de pe creier se activează la fiecare "parfum" de prostie, nesimţire şi ipocrizie, dar nu îndrăznesc să explodez în totalitate că mi-e frică să mă pierd. Iubesc tot ce nu-i al meu şi asta mă face să lupt pentru el; extremităţile iubirii pentru propriul Suflet au fost distruse dinainte să mă nasc şi de aceea îmi stă scris pe tiparele minţii " mă iubesc mai întâi pe mine ca să ştiu cum să îi iubesc pe ceilalţi". Copilăria mea s-a decis să facă o pauză când aveam vreo 7 ani... şi acum se împacă bine cu maturitatea care a spart uşile când nu erau puse în balamale. Mă hrănesc în fiecare minut cu defecte neresuscitate (...egocentrism, orgoliu, impulsivitate...), ca să elimin calităţi reînviate (...altruism, ambiţie, optimism, corectitudine...), pentru că refuz să mă schimb -defect sau calitate...n-are importanţă- că oricum o să renunţ când o să mă lovesc ZDRAVĂN cu capul de toate pragurile de sus...DOAR ca să o iau de la capăt. Iubesc lumea în general şi nu mă atinge nimeni în particular...pentru că aparţin ideii " EU cu MINE". Egocentrismul descusut de limite este PĂTAT cu un altruism neidentificat[...înălbitorul s-a înegrit demult ...], pentru că nu toată lumea place pe toată lumea, iar eu sunt numai un individ. Pledez pentru o seriozitate maximă întreţinută de un umor inteligent[...cisterna cu prostie, nesimţire şi ipocrizie ia tot timpul foc la o viteză de -0 km/h pentru că reprezentanţii lor pornesc motorul în gropile cu noroi...].
Îmi place să mă simt inferioară faţă de ceilalţi numai ca să îmi doresc să îi depăşesc pe aceştia...şi DA, recunosc, ador să port discuţii cu oamenii deştepţi...şi DA, din nou recunosc şi mai puternic de data asta, EU FAC DIFERENŢE ÎNTRE OAMENI, pentru că nu toată lumea este la fel.Şi...eu CRED în mine...iar dacă CRED în mine CRED în tot ce îmi place şi ce îmi aparţine...pentru că îmi place să fiu IMPERFECTĂ...

Şi mă simt de parcă nu s-ar mai da bacul!!!

2007-11-13T19:25:00.000+02:00

...ore, note, materii, pauze şi profesori...adică ŞCOALĂ...sau poate o chestie ciudată care se înghesuie la rând să ne intre pe gât...sau în minte, încercând să ne facă din bine în mai NEbine [de fapt...mai mult decât excelent], de parcă un piercing expus unde ţi-e cheful mai puternic sau o ţigară fumată până la ultima din pachet ar face să ieşi ultimul din celulă, pardon...şcoală. Şi...ministrul educaţiei, adică "Domnul 15", se pricepe să fie mai varză decât noi...sau fasole, în funcţie de preferinţe[...noroc că Nea steagul Uniunii Europene nu are 70 de stele;ar fi trebuit să înceapă numărătoarea de prea multe ori de la zero...].Dar bacul?!...ăsta ce fel de mâncare mai serveşte?EL GUSTĂ CAM DIN TOATE!pentru că, până şi aici, banii îşi aranjează masa pe creierele profesorilor.Şi nu ştiu de ce examenul ăsta nu mai mă impresionează ca cel din clasa a VIII-a...a fost întors pe atâtea feţe încât mă aştept, ca la primul minut din ziua în care este programat, să aflu că nu se mai dă. Atâtea informaţii, de uiţi şi cum te mai cheamă, dau pe dinafară în minţile elevilor dinainte să intre[...şi religia e pentru bac?!...sau ce... să ştiu dacă trebuie să intru pe net ca să scriu pe caiet...].Oare Monet, Degas, Renoir şi-au spus părerea personală despre noi înainte de bac? că doar şi Bacovia mai e viu prin ghiozdane cu poeziile lui moarte, bătându-se copertă în copertă cu regula lui Sarrus şi niciunul nu nimereşte uşa de la cerebelul elevului zăpăcit. Noroc că a câştigat Basarab bătălia de la "PSD" ca să nu învăţăm chiar totul despre maghiari.Şi scările nu prea se mişcă când am vrea să...aoleu fir-ar al dracu...trebuie să mă apuc să-nvăţ!!!...

Dumnezeu Este Un DJ

2007-11-04T15:21:00.000+02:00

...şi nici măcar nu ştiu cum arată, de unde a apărut şi la ce s-a gândit când a clădit lumea...lumea asta care se dărâmă.Ştiu doar, sau cel puţin aşa îmi place să cred, că ne priveşte pe toţi din locul în care gropile din Sufletul oamenilor sunt umplute cu puful unde picăturile de noroi se transformă în cremă de spumă.Însă acum Îl văd...NU ca un doctor[...ar fi prea dur pentru El...], nici ca un profesor[...oricum le ştie pe toate...] şi nicidecum ca un mecanic[...foloseşte "unelte" mult mai spirituale...]. Dumnezeu Este Un DJ... ne mixează viaţa după un stil propriu şi unic, dar umplut cu armonie, smerenie şi spiritualitate, pentru că iubeşte ca Universul să fie mişcat de o muzică nobilă...care, parcă, acum începe să fie mişcat de o muzică surdă pentru că ei...oamenii sunt placa care sare şi se face "cioburi" când pupitrul (lumea întreagă) tânjeşte să iasă din ceaţa cernută din nisipul otrăvit.Şi tot eu zic şi de data asta...EXISTĂ, pentru că mi-a demonstrat şi simt că, tot timpul, mă priveşte în ochii pe care nu îi lasă să Îl vadă...

Şi credinţa e artificială...?!

2007-10-31T20:33:00.000+02:00

...fericită, liniştită, ascult muzică şi...şi brusc se "trezeşte" credinţa în mama [..că doar a fost sărbătoare vineri...], şi eu, normal, am fost târâtă până la biserică...dar mi-au luat-o dracii înainte, că Sufletul, sărmanul, tânjea după muzica dată la maxim.Şi oricum...lucrurile se întâmplă aşa cum cred ele că trebuie să se întâmple mai bine pentru că, într-adevăr, ele doreau ca eu să ating esenţa credinţei. Dar ajung unde trebuie şi văd ce nu trebuie...văd o biserică înconjurată de oameni, oameni care pe moment se simt mai credincioşi ca niciodată şi niciodată peste tot atât de credincioşi, încât ajungi să calci pe pietrele îmbibate cu "credinţa" de care uită când e vorba să sărute moaştele Sfântului Sfânt[...de parcă mâine banii ar naşte pui...].Şi...cum oare s-or simţi icoanele acelea, atât de spirituale, lângă care sunt puşi banii atât de plastici şi seci?!...sigur NU cum ne-am simţi noi dacă i-am avea prin toate buzunarele.Ies din biserică şi ce să văd altceva decât femei disperate care îşi "împing" copiii la o credinţă pe care nici ele nu o simt aşa cum trebuie[...jucărie de pluş la cei mici, dar nu şi la cei mari...]. Sincer...mă cam enervează "oamenii lui Dumnezeu" de la un timp pentru că ei sunt "PSD"-işti, "PD"-işti şi "PNL"-işti din Casa Domnului[...să nu îndrăzneşti să mori mâine că te-ar "jupui" de banii pe care nu-i ai şi pe lumea cealaltă...] şi DA... tot ei banii şi tot şi aici îşi spun cuvintele în minţile preoţilor, că doar în religie mai lipsea politica;dar acum tânjesc după nişte oameni cu chip de înger, oameni care să poarte straie albe, pure, simple făcute speciale doar de o cruce umilă atârnată de gât, dar tot acum astea sunt ucise de nişte veşminte cu o strălucire seacă şi pline cu artificial.În sfârşit vine şi clipa cea mai spirituală[...30 de minute şi acasă în "altarul" cel mai veşnic...] că oricum ADEVĂRATA CREDINŢĂ nu se arată vie în mersul la biserică, în sărutul pus pe icoane şi nici în crucea făcută doar pentru că nu e acolo un club de noapte.EA se păstrează în Suflet pentru că El este cel mai sigur şi nobil loc[...numai dacă ştii să ţi-L faci aşa...]...

La picioarele Cuvintelor...

2007-10-25T16:29:00.000+03:00

...şi nici măcar nu pot să mor...şi asta îmi omoară corpul numai pentru ca să-mi lase Gândul să păşească pe tărâmul cel mai plutitor din lumea...din ea, doar lumea...în care moartea e mai vie ca niciodată şi săratul cel mai sărat se spânzură cu impunătorul dulce pentru că se doreşte şi mai dulce decât poate duce.Şi se loveşte zdravăn, el...Gândul, de zidurile Cuvintelor cremoase şi,...şi eu acum mă simt betonată cu durerea îmbătată de coniacul armoniei...şi tot...tot acum urc pe scările de la casa spirituală în care Cuvintele, parcă, dansează pe ritmul gândurilor mele.Dar încep să văd cum timpul trece prin mine, la fel cum încep să devin veşnica slujitoare a Cuvintelor pe care, vreau doar, să le fac prinţese pe hârtie...şi cred că acum o să mor mult mai uşor pentru că o să mă transform în ceva ce zice doar atât:CUVÂNT...

Tipe...cu penisul răsucit

2007-10-14T22:43:00.000+03:00

...şi asta face parte din viaţă? tipe cu penis...tipe care folosesc varianta cealaltă a cuvântului "penis"...sau e o greşeală? pentru cele care cred că acest cuvânt vă face mai interesante vreau doar să vă imaginaţi[REŢINEŢI! nu vă doresc aşa ceva] cum ar fi dacă în timpul unui act sexual s-ar produce o schimbare în organismul "dumneavoastră" şi în loc de ce deţineţi acum v-aţi trezi cu opusul...într-adevăr v-aţi TREZI, dar la realitate.Şi...încă ceva...înainte să scoateţi pe gură, cu ditămai splendoarea, forma cea mai jegoasă a organismului masculin, uitaţi-vă încă o dată în pantaloni ca să vă asiguraţi că, fără nicio îndoială, O aveţi acolo...nu de alta, dar măcar SATISFACŢIA să fie maximă când v-o băgaţi în ce credeţi voi că e mai bine...ŞI nu vă simţi jignite...simţiţi-vă fericite că o să o întâlniţi totuşi în altă parte. Acum rămâne la alegerea voastră, tipelor, dacă acest cuvânt vă mai reprezintă...şi...MÂINE o să fie la fel?...

Cu Louis Vuitton prin mall-ul de gunoaie...

2007-10-13T13:06:00.000+03:00

...din nou trec prin viaţa care m-a primit cu braţele deschise şi care cu aceleaşi braţe deschise mă va alunga cândva...Dar acum eu tot calc...calc pe gunoaiele care parcă ţipă de dor şi durere că nu sunt acasă la ele...şi înjur...şi nu,eu nu,NU apuc să îmi termin ideea din gând pentru că se găseşte o geantă să mă bage în seamă...o geantă care îşi conduce în cel mai sublim mod stăpâna jalnică[...în interior...] şi nu îşi cere scuze,normal că nu...pentru că NORMAL geanta nu are ochii,urechile acelei "zâne"...şi nici mintea.Şi s-ar fi întâmplat invers dacă blestematul ăla de LV nu ar fi fost xeroxat pe toate părţile...pe toate,toate.Dar acum nu mai pot să înjur...nu pot deloc...pentru că mâine gunoierii vor lua gunoaiele de pe stradă...însă pentru cele din Suflet nu se va încumeta nimeni. Şi poate....the fairytale gone bad...

Zile din 102[...acelaşi,aceeaşi şi aceiaşi...]

2007-10-11T13:43:00.000+03:00

...acelaşi scaun, aceeaşi maşină şi acelaşi drum...şi parcă şi aceiaşi oameni. Evit scaunul de la margine şi mă aşez pe cel de la geam pentru ca nu cumva să mă ridice vreo babă ţicnită;maşina pleacă şi eu odată cu ea...de fapt nu eu, ci gândul meu care caută un înţeles pentru viaţa asta simplă şi cam a dracu. Întorc capul spre dreapta şi îmi intră în ochi mizeria de pe geamul cel vechi, la fel cum îmi intră în urechi prostiile şi răutăţile celor mari şi presupuşi maturi...din nou întorc capul şi din nou văd acelaşi geam, numai că de data asta mi se pare mult mai curat decât Sufletul celor din jur.Şi totuşi...geamul împuţit mă lasă să văd copacii de afară pe care îi descopăr mai plini de sentimente senine ca oamenii agitaţi şi nervoşi.După un moment de linişte profundă, casca din ureche nu mai face faţă imnului naţional ascultat de manelişti...şi refuzat de mine.Cobor unde trebuie şi merg...merg păşind pe asfaltul imprimat, parcă, cu tot ce e mai rău de la omul păcătos...dar nu mă feresc, pentru că mâine tot prin acelaşi loc o să trec...