Timp virtual

                                                                                                                  foto:  Tic-tac, by nusquared

să nu.i spui Soarelui că mi.au căzut pleoapele peste ochi

şi că de mâine nu am să.l mai văd
să nu.i spui Ploii că pielea mi se va usca

şi că azi a fost ultima oară

când ea m.a putut scălda
să nu.i spui Zăpezii că în iarna următoare
nu o voi mai rula şi nu va mai fi suport pentru sania mea
să nu.i spui nici Lunii că din noaptea asta
nu.i voi mai deschide fereastra să.mi ţină de urât
în camera mea
şi spune.le Stelelor să nu mai cadă
că îşi va pune altcineva dorinţe când nu voi mai fi Eu
spune.i şi Fulgerului să nu mai despice Cerul
că va sosi momentul când nu.l voi mai fotografia
spune.i Ierbii din Cişmigiu
să nu mai pastreze loc pentru odihna mea
spune.le Macilor singuratici că Sufletul meu va adia pe undeva
şi că se apropie clipa când nu îi voi mai vizita
mergi pâna afară şi spune.i Noroiului să se usuce acum                    
căci nu mai e timp să.l răsfăţ cu pantofii mei
du.te la ceasul de la Unirii şi roagă.l să.şi dea jos limbile
şi să.mi lase moştenire Timpul lui, Soarele care l.a încălzit

şi Ploaia care l.a răcorit, şi Noroiul în care stă înfipt,

Luna care nu îl tulbură şi Zăpada pe care o topeşte prin curgerea sa

adu.i aminte Vântului că de mâine nu.mi va mai despica părul

şi nu va mai pune praf pe faţa mea

şi un ultim lucru să mai faci

povesteste.i Lumii reale de dincolo de uşa mea
că sunt prizonieră în lumea artificială şi că încerc
să fiu umană pe Google, Facebook şi cele care vor urma.

De ce să nu fii mai bun de Crăciun

Că trebuie să devii bun de Crăciun e deja clişeu, banalitate respectată de ipocriţi, băşică de altruism apărută la cei care au ţinut să nu-i doară în cur nici de Paşte. Că arăţi ce fapte milostive faci de sărbători pentru tot anul nu consideri un păcat, că renunţi în ajun la egoism ţi se pare că eşti virtuos, că nu mai eşti cinic până la Sf. Ion crezi că te face credincios. Toate condoleanţele, eşti doar o schimbare de moment.

 

Scuze pentru cuvântul "cur", dar mie mi se pare sincer.

Prima scrisoare pentru Moş Crăciun

Ţi-aş spune cât de tânăr eşti în melodia de la Andre şi cât de bătrân eşti pentru mine. Dar acum vreau să scriu scrisoarea asta aşa cum îmi vine. Fără nicio logică, să curgă cuvintele de la sine. Fără să-ţi dea impresia că.mi pică ochii din orbite. E doar o simplă amăgire.

Aş scrie şi despre tine, aş spune încă o dată că eşti aceeaşi lipsă de iubire. Între timp îmi revin şi zic că mâine vreau să.mi fac de cap. Pentru că e miercuri, că zăpada e murdară, că iarba din Izvor e verde, că azi am luat 116 că mi-a fost lene să cobor la metrou, că am biroul aglomerat de ciocolată şi creme, că hainele sunt aranjate încât să cadă peste mine, că îmi place liftul din Unirea. Motive idioate sunt 1707.

 Încă sunt nebună. Urmuz style cică. Pe Calea Victoriei nu am ajuns totuşi să alerg desculţă.  Iar Allexa îmi cere acum răspunsuri care să nu fie evazive. Îi zic că n-am niciun răspuns, că eu scriu total aiurea. Cu sau fără scop sau scrupule, eu scriu cum îmi convine. Levitez la mine în cameră. O melodie rulează în iTunes ca roata unei căruţe care ridică praf pe drum de ţară acolo unde Moldova se întinde pe lângă Siret. Acelaşi ton, acelaşi sunet, iar eu o mişcare destul de egocentrică.

Arno Cost –Souvenir trece acum din căşti în urechile mele. Şi mi se intersectează în minte toate amintirile. Cu cine m-am întâlnit ieri, câte cursuri am ratat ca să fiu la conferinţe, la câte cafenele trebuie să merg în 2011, ce geantă voiam să-mi iau la începutul lunii, că mă învârt o oră în piaţă pentru un kg de cartofi şi că încă mai vreau să mă dau pe tobogan, că o să vină licenţa şi mie mi se fâlfâie, că la cursul de agenţie Vasas mi-a zis că.s nebună de legat de parcă eu nu ştiu totul despre mine.  Până la urmă, ce o să fac mâine şi de câte ori o să-mi mai verific aceleaşi buze roşii în oglindă.

Încă nu ţi-am zis ce e mai tensionat la mine. De ce mi-a sărit Cola din gură când mergeam cu 336 la seminarul de managementul carierei, de ce am furat bani de acasă când aveam 15 ani ca să o duc pe mama la mare când, de fapt, mergeam cu nişte prieteni. De ce în vară eram la miezul nopţii pe o şosea din Braşov şi de ce am stat 3 ore pe munte să prind odată o telecabină.  

Cineva tocmai m-a băgat în seamă când are nevoie de mine. De unde pisoii mei să ştiu eu de ce-i tremură imaginea de pe un CD??? O fi apărut Parkinson-ul virtual.

Mi se pare că am fost prea cuminte.  Că am ieşit şefă de promoţie în liceu se trage de păr cu 1 pe care l-am luat la religie şi cu fiecare dată când am copiat la istorie. Am deschis caietul pe catedră când diriga şi.a închipuit că învăţasem şi pentru testul ăla.  Pierdusem juma de calciu când mi.a zis să-i iau locul ca să nu copieze colegii de la mine, când de fapt ea a stat numai cu spatele la mine. Că nu am avut nicio restanţă îşi sparge capul cu ziua în care domnul Petcu m-a făcut de râs în amfiteatru. Stăteam pe oricare dintre băncile alea care scârţâie în R3, când s-a ridicat nervos de la catedră. „Asta e Biblia ta, dobitoaco?!” Să-mi bag ce nu am dacă ştiu ce revistă răsfoiam. Am găsit.o la colega în bancă. În prima bancă. Ştiu că ăla a fost eveniment pentru cuminţenia mea, dar e înfricoşător ca într-o oră să treci pe la Etajul 6 şi să.ţi spună colegii din alte grupe care n-au fost la MC (Metode de cercetare) „Am auzit că Petcu te.a prins cu revista la curs”.

Stai oleacă, cât să citesc un mesaj. Cineva şi-a dorit să mă facă să râd. "Numai ce am dărâmat un raft cu mălai şi făină în Cora.:)) Nu îţi doreşti să vezi ce haos a ieşit de la întrecerea cu cărucioare. Sunt galben ca un pui de găină. Am mălai în urechi." E acelaşi el căruia îi place să facă lucruri la care să nu mă aştept. Care mi-a zis că nu-i place să-mi răspundă la întrebări şi că nu ştie o tonă de lucruri despre mine, că suntem doar cunoştinţe şi că vrea să sufăr acum pentru că nu l-am sărutat în Costa pe 4 decembrie. Că dintre toate, eu am buzele cele mai subţiri. Acel el care mi-a dat 33 de minute să-l impresionez, deşi n.am fost mai mult decât naturală. Şi cică tot eu sunt aia nesănătoasă...

E 23.16 şi când tocmai vrusei să scriu ce îmi doresc de la Moşu, un spaniol agitat îmi tot dă buzz disperat. Asta e o în zi în care n-ai chef decât să te gândeşti la ale tale, să-ţi fie lene, să reciteşti acelaşi mesaj, să râzi neîncetat şi să trimiţi lumea la celălalt capăt. Numai ca să-i răspund, mă întreabă din nou que hora es  în Ro. Es temprano, verdad? Adevărat că mă doare în gaura neagră, că am ieşit în oraş doar pentru prietena aia, că nu vreau ceva de la Moşu, că mă văd zburând din avion sau cel puţin cu umbrela de pe UniBuc.

Vreau acelaşi lucru de la tine. Să treacă timpul mai repede aşa cum se topeşte zăpada pe Bulevardul Unirii, să fie din nou primăvară şi aceeaşi caniculă de astă-vară, să port fusta aia cu talie înaltă, să caut 5 zile o poşetă albastră prin aceleaşi magazine, să intre Nunu la Arte ca să-mi facă o rochie pe care s-o asortez cu nu-ştiu-ce pălărie, să-mi pun la gât papion fosforescent şi să ies pe Magheru cu o fustă din hârtie. Să fac Bucureştiul pe jos între Lacul Morii şi Pantelimon, să mai urc o dată în podul Universităţii şi să nu mă arunc în Dâmboviţa până la Flugtag. Să scriu de ce Anna îşi pierde jartierele în 331 sau când le lasă lângă un bărbat fără să aibă motiv. Încă nu m-am hotărât. Să nu mă schimbi decât de haine, să mă laşi altruistă şi tot atât de egocentrică, să măsor aceeaşi scunzime şi să trăiesc pe aceeaşi lungime de visuri, să fiu înaltă simbolic şi să le dau unora impresia că numai gura e de mine, să nu mă scapi de duşmani că înseamnă că nu mai fac nimic bun, să fiu aceeaşi nesuferită care îi face pe unii din cuvinte, să mai cheltuiesc de 100 de ori bani aiurea. Şi încă o rugăminte.  Să mă laşi cu aceleaşi defecte, că eu aşa sunt perfectă.

Jartiere în 331

Se uită la tine cum se uită la unghiile ei. Îşi ţine geanta pe umăr cum nu te-ar ţine de mână. Îţi zice să nu.i mai pui mâna pe cap. Acum o oră şi-a întins părul. N-o mai atinge, n-auzi cum ţipă Anna? Are tocuri sub călcâi. Nu vrei s-o vezi în ţărână. Ai timp s-o întinzi în altă parte. Nu ca pate-ul, că nu-i e mereu foame. De cinci minute vorbeşte în continuu, mai puţin coerent. E aproape nebună. Dar tu o vezi la fel de bună. Îţi zice nervoasă, de-i pică ţigara dintre buze, că mâine pleacă unde e altă lume. Nu, nu în cosmos. Încă are plombe în gură.

Alice

Nunu, negaţia care spune "Da!"

Ştii, ţi-aş spune mai multe, dar mereu îţi apar pene pe care să le umfli. Îţi place să te laud, să-ţi zic că te pricepi cel mai bine să mă faci să râd şi că am nevoie de tine pentru asta. Mi-ai cerut chiar să-ţi prevăd viitorul, să-ţi spun cât de bun vei fi ca DJ, apoi ca fotograf, acum ca designer. Îţi zic că eşti cea mai bună prietenă, deşi tu ai nume de băiat. Dar nu te superi. Nu te superi nici când te ironizez, nici când arunc cu tot vocabularul în tine, nici când îţi zic că eşti prost deşi ştiu că de multe ori eşti mai deştept decât mine.

Mi-ai zis că nu am toată ţigla pe casă, că sunt roboată, că m-am şmecherit de când am intrat la facultate, că sunt băieţaşă, că mă ascund după cafele din cafenele scumpe, că nu sunt mereu ceea ce par, că vrei să scapi de mine. Apoi ai revenit şi ai spus că glumeşti, că tot eu sunt cea care se agită, care pune suflet chiar dacă vorbim pe mess. Câteodată până la 2 noaptea despre nimicuri sufleteşti. Ce cămaşă ţi-ai lua acum, ce pantofi, ce fete îţi plac, cu cine te văd eu la braţ.

 Tocmai mi-ai zis că aştepţi cu sufletul la gură ceea ce scriu eu aici. Despre tine, despre mine, dar nu despre amândoi. Despre cum o să fii la bal, cum o să-i laşi pe toţi gură-cască, despre costumul pe care o să-l porţi, că o să ajungi pe bicicletă, vrei să spui că eşti unic. Deja te lauzi. Asta păcătuiesc şi eu aici. Dar ştiu, ştiu sigur. Te cunosc şi ştiu că tu glumeşti, că de fapt mă  ironizezi.

Te-aş închiria ca circar, dar tu vrei numai o Vespa, apoi un Mini, apoi un apartament gol în care să stai doar cu iubita. Savage Garden – to the Moon and Back îmi susţine acum inspiraţia. Iar ţie respiraţia. Ştiu pentru ce, dar nu ştiu pentru cine. Statusul tău scos din sirop „Just close your eyes slowly, like you’re waiting for a kiss...” mă scoate pe mine din râs. Şi râd, şi râd. Şi încă râd. Mi se pare că eşti ironic până la ultimul punct. Sau nu văd eu bine. Sau tu suferi în tăcere, sub umor cu vârf de topor.

Ţi-am zis că o să scriu o carte despre tine. Iar te-am lăudat, iar te-ai simţit bine. Ştii şi tu că nu mă pot abţine. „Ai fundă roşie?” cică se va numi. Şi ţi-ai dat seama la ce mă refer. Chiar mult mai bine decât mine. Ştii că e despre momentele când te simţi cel mai frumos, dar nicio fată nu te vede. Şi, de fapt, tu nu le spui. NANANA încă nu ştie, deşi te uiţi la toate pozele cu ea şi zici fudul că ea e un fel de Coco Chanel. Zici că nu e pentru tine, că nu se uită ea la tine, începi să te ironizezi deşi cu un minut în urmă erai tăticul lor. Al golanilor cu care umbli şi despre care afirmi că sunt elevii tăi. Amărâţii de ei! Că tu îi înveţi cum să se îmbrace, iar ei te copiază şi poartă pantalonii suflecaţi ca tine.

Te mai întrebi oare de ce îmi place să vorbesc în fiecare seară cu tine, de ce nu ţi-am dat ignore după prima întâlnire? Şi de ce nu mi-ai dat tu după ce te-am chinuit? După ce m-ai aşteptat o oră jumate la Titan, deşi afară ploua?! Erai la gura de metrou, după 2 ore de şcoală. Mi-ai zis că în 5 minute plecai, dacă nu mai ajungeam. Mereu m-ai aşteptat cel puţin 15 minute, pentru că eu întârziam. Nu era test. Nici răzbunare, nici aroganţă de feminină înţepată. Cred că am stat eu prea mult în oglindă.

Când ne vedem, ne plimbăm prin magazine. Să-mi iau eu tenişi, iar tu jachete. Mă amuzi când zici că bluza aia nu mi se potriveşte, că îmi iau iar geantă roşie, că îmi cumpăr blugi pentru copii. Mă scuzi, dacă stau prea mult în cabină! Am râs tot drumul până acasă, după ce ai probat o jachetă şi ai tras zăvorul de parcă ar fi fost şapte încuietoare la uşa cabinei.  Mă credeai în stare să intru peste tine. Era ziua când m-ai plimbat din Băneasa până în Outlet Militari. Ai zis că ai confundat magazinele. Dar eu cred că ai vrut să stai mai mult timp cu mine. Era 4 ianuarie 2009, când am îngheţat în staţii de  maşină ca să-ţi iei tu fix jacheta aia, pe care apoi ai pierdut-o.

Ai fost prea timid. Dar ţi-ai revenit. A trebuit să vorbesc prostii, să-ţi zic ce chiloţi port, că vreau sutien galben, că am deja albastru şi negru. „Nu ţineam să-mi spui asta!”, ai zis ca să mă înţepi ca pe un balon. Acum eşti bine. Sau bines, cum zici tu. Deşi uneori te întreb: „Încă îţi mai e ruşine de mine?”.

Mereu am nevoie de tine: să bârfim, să-mi zici că tunzi colegi, că eşti un fel de Brad Pitt în liceu, că unele fete au speranţe goale cu tine. Şi tu ştii tot despre mine. Tot ce simt, tot ce cred, ce-mi place, ce nu-mi place, ce nu vrei să afli. Ştii cu cine ies, cu ce băieţi mă  întâlnesc, pe cine am sărutat ieri şi de cine m-am despărţit azi, că plec să mă îmbăt. Ai zis că sunt palalila dacă fac prostia asta. Eram în Gara Lipscani când mi-am adus aminte ce mi-ai spus şi, până la urmă, am mâncat papanaşi.

Ţi-am repetat că eşti ca un frate pentru mine, că ţin foarte mult la tine, că d-aia te strâng în braţe când mă întâlnesc cu tine, că d-aia vorbesc aproape non-stop cu tine. D-aia te şi ajut şi tot d-aia ai nevoie de mine. Să-ţi corectez teme, să-ţi spun o părere, un sfat, zece, o mie, o arhivă întreagă de Messenger care acum e pustie. Dar eu te regăsesc în amintire.

Abia ai intrat şi vreau să citeşti asta. În listă la mine apari Nunu IC. Nunu mereu UNU. Iulian mereu ironic. Cristian mereu cu minte. Şi AlăMic pentru mine. Tigru social, niciodată dalmaţian. Pentru că-ţi place când îţi zic că imaginea ta nu e pătată, ci doar copiată.

Era să închid documentul. Dar trebuie să-ţi spun de ce am scris asta. Adică să repet. Că eşti deştept, aproape cel mai deştept dintre prietenii mei. Gândeşti destul de matur, uneori prea matur deşi abia ai împlinit 18 ani. Că mereu dau „Sign out” cu fălcile dilatate de atâta râs, de cât mă faci să râd, să adorm relaxată şi să mă trezesc căutându-te pe mess ca să mă distrezi din nou, şi tot din nou, în fiecare zi, în fiecare seară, de la A până la punct, de la început până la sfârşit, de când te întreb „Ce faci, băi?” şi până trag plapuma peste mine. Şi ştiu că şi mâine tot zi e, tot la fel, tot cu râs ...fără limite... :*:*:*:*:*…………………...........................................................................................

E boem. Visează cu ochii închişi. Doar mie mi se întâmplă să-i am deschişi.

Spotul Kamikaze. Cu Falemi şi dl. Atsushi

Reclama la Kamikaze este ca un platou cu prăjituri care te îmbolnăvesc de râs după ce le mănânci. Râdem fără capăt!

Amintiri din cerebel: un metru jumate de viaţă

Sunt tonică. Mă pregătesc să alerg desculţă pe Calea Victoriei. Inspir Franceză, Oameni şi Bucureşti. Respir idei. Încă nu am atâta imaginaţie încât să îmi închipui lumea fără mine. Azi sunt fan Gara de Nord. Aranjez cuvinte în propoziţii şi simt ceea ce scriu. Nu beau suc natural, nu trăiesc în turmă, nu mă plictisesc. Iar dacă plâng, nu e de la ceapă. Cică nu am toată ţigla pe casă. N-am nevoie de ea când exploatez lumea cu privirea. Caut senzaţii. Şi m-am găsit. Sunt 1.53 m de piele peste os şi o lungime de visuri cu semn de exclamare. Ştiu că e prea devreme, dar acum ceva timp m-am gândit cum mi-ar plăcea să mor. Ştiu că alţii au gânduri mai exotice, mai hawaiene. Nu, nu îmi programez moartea. Deşi cineva mi-a rezervat deja un loc în iad. Visez doar să mor între norii Cirrocumulus, să aparţin Cerului, să explodez în avion. Vreau să fiu o amintire. Nu de perete. De cerebel.



Vreau să risc. Vreau să mă paraşutez din avion. Nu mai contează dacă o să mor. Pentru orice există un motiv, chiar pentru momentul când într-adevăr trebuia să mor la 9 ani. Într-un accident. Nu, n-am păţit nimic. Doar am spart farul cu capul. A fost prima dată când am zburat. Şi n-am avut paraşută. Am avut doar noroc. Şi da, am aterizat. Pe trotuar. Mi-am zdrelit corpul, picioarele, coatele şi gleznele care n-au mai suportat sandalele. Dar eu eram ruşinată. Eram convinsă că m-am împiedicat, am căzut şi d-aia se uita lumea mirată la mine. Dar eu tocmai mă ridicasem ameţită şi am plecat spre casă. Soţia şoferului m-a întrebat unde mă duc, i-am zis că merg la mama şi apoi m-a luat în braţe. Am leşinat. Când am deschis ochii, o femeie turna apă pe mine. Eram într-o maşină. Mergeam la spital. În patru ore eram acasă. După ce doctorii s-au mirat că am trăit şi că nu am păţit mai nimic. Doar am cutia craniană puţin strâmbă. Nu se observă. Ştiu, eu am fost de vină. Am traservat înainte cu 20 m de trecerea de pietoni. M-am aruncat în faţa maşinii. Nu plănuisem să ajung în Rai. Nici n-am fost acceptată. D-aia vorbesc acum despre amintiri.


Gândeşte. Închide ochii. Pune-ţi urechile. Acum e iarnă. Suntem în ’89 şi dincolo de geam e atmosferă de Polul Nord. Eu sunt încă după buricul mamei. În câteva minute o să ies. „Atenţie, se deschid...”. Deocamdată mă zvârcolesc. Zvârli-m-ar mama odată afară! Azi e Sfântul Andrei. Ocrotitorul României. Ocroti-m-ar de „Maria”, „Mariana”.... „Mărioara?!”. „Pune-i Ileana”, zise tata după o sticlă de băutură. De-acum miroase a alcool. Îl simt din scutec. OK, OK. Rămân la Marinela. Oprea chiar.


Lui îi pare rău. Nu-s moştenitor direct. Nu o să destup fete virgine. Nu e mândru de mine. Nota 9 la ţipat??? Şi-un gândac ar fi fost mai zgomotos. Las’ că iau 10 la “Vosoş”. Vorbeam de visuri... În Timişoara e revoltă. În Mihai-Bravu, eu stau sub boltă. Cerească, mă plimbă mama prin casă. Tot de 9 sunt, dar ţip prea mult. “Fir-ai a dracu, fă-i ceva. Să nu mai ţipe, că mâine mă duc la muncă!”, zise alcoolul din tata. Adorm. Mă pune în pătuţ, dar deja ţip din ace de arici.


“Aaaaaa, nu mai daaaa”, ţipai lovită de butelie şi mama căzută peste mine. Şi mă-sa lui căzută peste mama. Mă-sa lu’ tata. El are chef de pălmuit faţa mamei. L-a încins alcoolul. Azi am 6 ani şi plâng din cauza lui. Ieri am întins hainele păpuşilor pe gărduleţul care separă florile de aleea din curte. Ieri i-am răspuns lui Nicu, un văr de-al mamei, că îmi ‘păl mâiţele (Spăl mânuţele). Am consumat un rezervor de apă pentru 10 degete aşchiatice de copil care nu bea ceai, dar care mănâncă tocană de cartofi de la 5 luni. Tot ieri mi-am întins şi o gumă Turbo după ceafă. Tot “turbo” m-a tuns şi mama. Am părul cum e castronul din care nu vreau să mănânc supă. Cine e acum băiatul tatei? Fac numai prostii. Ieri am bătut trei copii. Cu fetele nu vorbesc. Ieri le-am furat tigăile pentru Sindy şi Barbie.


Dar azi nu gătesc. Am treabă cu pocăiţii. Ei sunt mulţi. Eu sunt singură şi îmi place să-i văd că se înghesuie să intre în curte când le arăt băţul. Vine măsa-mare. Alerg “turbo” spre casă de salt praful de pe drum. Intru pe poartă, după ce mă împiedic de aceeaşi piatră pe care am luat-o în genunchi şi când am ieşit. Am bube pe genunchi cât pentru şapte picioare. Mă liniştesc “turbo” şi mănânc o ciocolată cu dinţii mei cariaţi. Nu-i nimic. Tata e mult mai cariat. De alcoolul pentru care a vândut în gară câteva dintre cămăşile lui cu doar 5 mii de lei. Iar mama se cocoşează la maşina de cusut şi acul îi trece prin deget. O doare, dar vrea să mă dea la şcoală. Alt scandal. Tata vrea numai bani. Nu mă lasă la şcoală. Dar eu am deja ghiozdan. E roşu, cu urechi de şoricei şi bun să mă dărâme.


“Cine a ţinut uşa, să se ridice în picioare!”, ţipă enervată tânără învăţătoare de o să-i apară riduri de babă. Colegii m-au dat de gol. Nu, eu nu recunosc. Învăţătoarea Mădălina, cu pulover albastru din mohair, pe mine m-a crezut. Yes, yes, yes. Când o să ies din clasă, o să le scot limba în ciudă. Nu, nu puteam să-i spun că şi eu am stat în uşă, alături de Robert, Andrei, Florian şi alţi puştani. Sunt prea cuminte la ore pentru câte coarne îmi ies în pauze. Înainte de ora de mate am bătut-o pe Luminiţa clasei. Luminiţa.. licăre ca luminile din brad sau cum? Cum să nu-i dau palme? Nu-i sufăr numele, stă în prima bancă şi trebuie s-o bat. Eu sunt cea mai mică din clasă, stau în a doua bancă şi învăţătoarea mă apreciază. Aproape mi se văd aripi de înger . Dă-mi un zece şi-mi apare şi coroana de divină. Deocamdată o obţin pe cea de premiantă. Din clasa întâi am copiat.


E vară. Părinţii mei se despart. E doar tatailă acasă. Vine tirul, se goleşte toată casă. Taică-miu rămâne cu varul de pe pereţi. A, uite, mai e şi o pânză de păianjen în colţ. Tatailă plânge în spatele casei, iar eu dau pe gât nişte noduri. Ce amintire să iau? Cuşca din care l-am scos pe Cuţulache, ca să intru eu deşi nu încăpeam? Toate drumurile cu vaca prin pădure? Toate zilele în care veneam turbo de la şcoală prin pădure? Bătăile pe care nu am apucat să le dau copiilor? Semnele pe care piatra de la poartă încă nu mi le-a făcut în frunte? Seara când am sărit din pat şi mi-a sărit mâna dreaptă din umăr? “Tip-top, mini-top”, la care eram cea mai cuminte? “Dosarele X”, din care citeam mereu doar primul rând?


Am luat pijamalele pe mine. Alea cu elefănţei bleu şi care s-au împărţit în cârpe după ce am vărsat albastru de metil. Şi pe ele, şi pe un cearceaf alb. Mâine va curge acelaşi nisip în clepsidră. Aşa e în Jilava. Nu, nu la puşcăria oficială. Ci la cea personală. I-am deschis uşa unui străin care a lăsat la noi o baterie de maşină pentru un vecin. Încă nu am învăţat să privesc pe vizor. La ţară priveam doar la televizor. Aici am doar un radio răguşit. Dar nu-ţi face griji. Mă spăl pe faţă de şapte ori pe zi, că am mult de plâns. Dacă nu, mă găseşti la bucătărie sus pe pervaz. Sunt un pic mai grasă decât o aşchie, dar tot nu încap printre gratiile de la fereastră. Dar mă înghesui cu privirea. Şi o văd pe Mihaela. E abia 12 şi până vine mama, îmi mai bag ochii sub apă de cinci ori. Diseară, şi picioarele, după ce alerg 10m în faţa blocului şi mi le umplu de praf negru de la combinat. Zici că am profil de tuci. Până atunci, am timp să dărâm jocurile de lego şi să le repun. Mâine o să dorm până la prânz, ca să am mai puţin timp pentru plâns.


A trecut atâta timp. Şi e atât de dimineaţă. „Aoleu, mămica mea!”, sării din pat cu grabă de elev întârziat. Sunt mai mare cu un an şi acum stau în Bucureşti. Şi dacă e ceva pe care să-l urăsc, este momentul în care nepoţii vecinilor din Mihai-Bravu îmi ziceau că ei, după două zile de praf sătesc, pleacă înapoi în Bucureşti.


Dar acum am orgoliul ridicat. Mai ales după 7 ani de bucureştenizat, timp care m-a scăpat din timiditatea primului an de liceu şi timp în care tocmai am scăpat colegii de şefa clasei. Nu, n-am omorât-o. Dar i-am îngropat statutul. Era ora de Educaţie Antreprenorială. Dirigintele se aşeză pe scaun cât să rămână puţin praf de cretă pe pantalonii lui. Eu am rămas în picioare, după ce toţi l-am salutat. Trebuia să fac asta, să par altruistă, să fac pentru Roxana ce ea îşi dorea de un an jumate. Aproape toţi m-au susţinut. Dar dirigentele era de acord doar dacă eu îi luam locul şefei Fifială. Am refuzat, am făcut alt scandal, i-am zis s-o pună pe Roxana. Dar şefa clasei a rămas suspendată. Şi clasa fără şefă. Până când am ajuns eu şefă de promoţie. Dar se sfârşise liceul.


Dar nu înainte să copiez la testul de Religie. „Ce faci, Marinelooooo?”, ţipă ironic proful. „Ai 1!”, se calmă fericit că mi-a prins degetul în caiet. Cum am luat 1, am luat şi 0. Tot la religie. „Cum zero?”, îl întrebai cu faţa gălbejită. „Păi nu mai ai un 1?”, zise proful Ristache care mă convinse că a lăsat spaţiu după 1 doar ca să-mi încheie media 10.


Dar acum sunt mai puţin de 10. De zece luni până la Licenţă. N-am timp să mă agit. Trebuie să continui textul ăsta şi să am grijă de copii. De copiii de la o şcoală din Ferentari, pe care îi învăţ să scrie jurnalistic. Dar nu prea se lasă învăţaţi. Când le cer temele pe mess, ei au treabă sau sunt obosiţi, sau „Hai că vorbim mâine, că mă cheamă mama!”. Sau se ascund cu Invisible.


Ei nu sunt pasionaţi, dar eu am dat la Jurnalism ca să schimb lumea. Deocamdată schimb şosete şi metroul la Unirea. Încă mai cred în mine, chiar dacă mă încurajez cu minciuni. Trăiesc din defecte şi, totuşi, reuşesc să mă apreciez în continuare. Şi mâine nu e sfârşitul lumii. Ci doar o zi rătăcită în viaţa mea. Şi încă mai circul cu R.A.T.B.-ul.

Cristian Tudor Popescu, mingea de tenis în cuvinte gazetăreşti

Om al cuvintelor presate de timp, al propoziţiilor scurte, al accentului jurnalistic. Aici nu e niciun verb, căci e vorba de un subiect. Personajul de mai jos e un subiect. Şi e încercuit de adjective. Încă nu ştii despre ce îţi vorbesc, încă ţi se pare că şi tu eşti aici, că după fiecare virgulă tot despre tine îţi pălăvrăgesc. Dar el... el pune punct în articolele proprii, când alţii îl pun în topuri şi tu îl priveşti la televizor. Poate îl critici, poate îl apreciezi. Poate îi zici "Bine mai spui tu, nene!" sau îi dai şuturi verbale "Mai pleacă, bă, cu astea ale tale!"



Cât timp tu i-ai spus astea, el s-a "cetipizat". CTP. Cristian Tudor Popescu. A devenit o marcă. Nu e înregistrată la OSIM, dar e înregistrată în propriul buletin şi în toate cuvintele sale gazetăreşti, pentru care întinde editorialistic pastă de pix pe hârtie. Căci zice "Eu nu scriu la calculator. Dacă scriu la calculator, am o senzaţie de nesiguranţă, de orb". De orb? Sau poate că vrea doar să vadă copaci tăiaţi. Dar nu ştii dacă şi el taie. Nu copaci, frunze la câini până apare ceva care să-l deranjeze. Numai aşa poate să scrie. Numai când ceva îi provoacă inspiraţia. Şi nu, nu scrie în fiecare zi. Ar fi împotriva naturii. Trebuie să fie în stare... în stare gazetărească.

Dar e în stare să şi alerge. Pe terenul de tenis, acolo unde răcneşte din plămâni când loveşte încordat mingea aia fosforescentă. Ai spune că vrea să găurească paleta adversarului, să demonstreze că e talentat la pătrat, că înscrie şi când nu scrie. Iar "pasiune" devine un cuvânt un cuvânt prea mărunt ca să-i definească transpiraţia pentru tenis, pentru un sport pe care îl consideră drog şi pe care îl consumă la mai puţin de trei zile. "Devin irascibil. Nu te mai înţelegi cu mine", respiră el nişte cuvinte ca un maniac al spontanului din clepsidră. Nu delirează. E alimentat cu viaţă. De jurnal.

Tot ca un jucător de tenis percepe şi opinia publică. O pasează cu transpiraţie înapoi către public? O mestecă tot ca un drog? Nu poţi şti. Dar îţi spune cu aceeaşi respiraţie de om dependent: "Este foarte important la cine câştigi, la cine pierzi, cu cine eşti pe tablou şi cine e în clasament în spatele şi în faţa ta. Aşa e şi în gazetărie". Mai ales că în perioada '90 era un inclasabil. Era mediana dintre reacţiunea naţionalistă violentă şi occidentalii de bună factură şi de fineţe. Şi consideră că atunci a fost corect poziţionat.

Dar acum e întristat. Privitorii sunt de vină, pentru că "95% din oamenii care mă apreciază îmi spun V-am văzut la televizor. Nu spun V-am citit ultimul editorial. E un regret". Pregnant. Mai ales că primeşti informaţia la ureche, când dai din program în program şi nu pagina din ziar. Scapi de efort. Şi-l laşi pe ziarist cu buza în jos. Dar el e oricum în top. Dar nici vârful nu mai e o victorie pentru el, nici măcar drogul transpiraţiei de pe teren. Pentru că el e victorios în terenul conjugal, acolo unde e mândru de propriii copii. "Chiar sunt, adică sunt nişte băieţi în toată regula, zdraveni, deştepţi, care zic io că o să facă treabă pe lumea asta şi asta mă linişteşte foarte tare."

Apreciază presa cât se întinde o masă de ping-pong şi unde victoria rezistă cât să plesneşti mingea către adversar, cât să nu o percepi şi cât să fie rezultatul unui titlu mare pus în genunchi şi al unei decizii pe care a reuşit să o întoarcă de la Guvern.

Scrie din '90 pe un teren unde clepsidra îţi dă 25 de minute să-ţi arăţi dimensiunile de jurnalist perfect. Perfect în priză. Sub presiunea timpului. Contracronometru. Dar ziaristul de el vorbeşte aşa cum scrie. În propoziţii scurte. Vorbeşte în ştiri, a devenit "efectiv" în loc de "afectiv" şi lumea îl întreabă "Ai înnebunit?".

Cristian Tudor Popescu şi-a conturat talia de gazetar în Casa cu amurg roşu şi baroc melancolic, adică în locul numit, după 1990, Ziarul Scânteia şi unde viitorul vârf al presei era privit ca un soi de înger exterminator. Era salutat pe holuri cu plecăciuni de o flexibilitate japoneză. Primea de la un personaj din redacţie un "Trăiţi, trăiţi!" aplecat la 90 de grade, după ce tânărul "nevârf" de atunci a lăsat cu curaj "Dar"-uri într-un articol despre preşedintele Ion Iliescu. "Un articol bine-intenţionat, dar naiv. Adolescentin faţă de ce am scris ulterior", zise bătrânul cu duşmani tradiţionali care îl consideră "un soi de simbol aşa scos în afară, un soi de mit mediatic".

Omul ironic, vârf al topului jurnaliştilor din 1997, plasează gazetăria în ficţiune şi consideră că, într-o ţară liberă, adevărul este scos la suprafaţă. Chiar dacă e difuzat la Radio Piticot. Dar ziaristul de el este plasat mereu în top.

Opinie personală: Crtistian Tudor Popescu a avut, în interviul televizat, debitul unui pârâu de luna august. Vorbeşte ca în ştiri, cu propoziţii scurte. Dar ai pretenţia să fie un vârf perfect ascuţit, care să-şi dezumfle propriii adversari, să te lase gură-cască cât să ţi se vadă toată dantura şi cu ochii ficşi cât să-i recunoşti jurnalistului statura. Aş putea spune că viaţa lui gazetărească este doar păr trecut prin timp şi prelungire de chelie. Dar sub golul capului se află o arhivă de articole.

Ce altitudine are vârful presei româneşti?


*****Acest articol a fost scris în urma unui interviu cu Cristian Tudor Popescu, televizat la TVR. Interviul a avut loc pe un teren de tenis, unde ziaristul se simte la fel de confortabil ca într-o redacţie. (TEMĂ DE SEMINAR)

Scurt pentru o cauză. Un gest despre lungirea vieţii

"Scurt pentru o cauză" este o campanie în care nişte fete au închis gura şi au ridicat mâna. Următorul link vă direcţionează către articolul despre "De ce s-au tuns scurt?" sau ce înseamnă să fii mai mult decât om.

Ziua Naţională a Pasiunilor sună prea frumos ca să nu fie oficială

Pentru că îmi place ideea de a avea o zi a pasiunilor şi pentru că gestul Federaţiei "Urmează-ţi Pasiunea!" de a implementa o zi în care oamenii să facă doar lucrurile pentru care trăiesc cu adevărat este mai mult unul pentru spirit şi suflet, am scris acest articol. Este pentru revista online Renne.

Melodia asta face parte din decor.

Internetul dezvăluie prostia, nu rupe erudiţia

Am primit o leapşă de la Vlad, cum că Internetul afectează cultura. Înainte de a intra în bălării, vreau să vă zic cu ce am rămas de la orele de economie, din liceu. Profa (Bună ziua, doamnă!) ne-a zis aşa: săracii susţin societatea, iar dacă am fi toţi patroni, ar fi faliment naţional. Adică cineva tot trebuie să sufere.

Păi, aşa e şi cu cultura (uite-o pe cacofonie!). De ce să fim ipocriţi şi să blamăm Internetul, că dacă n-ar fi nu ar mai exista proştii?! Păi... oricum există. Şi, atunci, de ce să nu lăsăm bucăţile de puzzle acolo unde se întregeşte suprafaţa?! În fine, trebuie să existe şi oameni incompatibili cu beletristica, cu latura intelectuală şi cu acumularea de cunoştinţe. Ca să iasă cine trebuie în evidenţă.

Până una alta, pare-mi-se că Internetul nu afectează la maxim cultura, că de fapt unii sunt născuţi ca să nu înveţe, ca să nu se depăşească, că în fond ei vor să rămână la baza piramidei lui Maslow şi nu le pasă că aceasta are şi vârf. OK, Internetul stagnează copiii de astăzi, dar nu pe aceia cu gândul propriilor evoluţii spirituale şi intelectuale.

De fapt, Internetul ne dezvăluie proştii. Îi vezi pe hi5, acum pe facebook, nu mai spun de Netlog. Eu zic că cine vrea să înveţe, învaţă şi cu mâna pe mouse. Sper că nu sunt naivă. Dar încă mai cred că mulţi dintre noi deschid calculatorul după ce au citit o carte sau ca să termine alta în pdf.

Toate bune, deşi parcă unii puşti de azi nu au abilităţi intelectuale. Pe vremea mea, hă hă... În fine. Morala? Poţi fi pe Facebook după ce te-ai îndopat cu Caragiale, Shakespeare, alţii. Până la următoarea leapşă, să aveţi parte de răsfăţ intelectual.

Ei se numesc culori umane

Nu cred în prieteni adevăraţi. Mi se pare că sunt nişte cuvinte prea cosmice pentru defectele umane. Cred, în schimb, în puterea Universului care luptă ca tu să găseşti oamenii croiţi pe talia spiritului tău. De multe ori, prietenii sunt ca pantofii. Ei sunt nr. 42, iar tu ai nevoie de 36.
Unii m-au contrazis. Mi-au spus că ei au prieteni adevăraţi, că s-a nimerit ca eu să nu îi găsesc.

Dar ştiu ce am găsit. Oameni cu mai multe etichete pozitive decât negative, oameni într-adevăr spirituali, care nu se gândesc să scoată pe gură penisuri deşi tu ai mâncat acasă, care respiră idei nu cuvinte artificiale. Oameni care nu sunt de suprafaţă, care nu au o gândire de hârtie reciclată, care ies din limitele banalului, cărora li se mişcă roţile de la creier, nu de la maşină.

Nu există prieteni adevăraţi. Există doar oameni dragi de care să profiţi intelectual, sentimental, spiritual şi care să facă acelaşi lucru cu tine. Fiinţe care sunt de etajul zece şi care te ajută pe tine să ţi-l ridici pe al unsprezecelea. Oameni cu care să vorbeşti mai mult decât pleonasme.

Lumea asta e făcută să cunoşti mereu persoane, să ieşi din turmă şi să vezi care e naturaleţea ta. Nu e nevoie să cunoşti un om până la epuizare, când există alţii care te fac să trăieşti prin ei fără să renunţi la tine. Cei mai frumoşi oameni sunt aceia lângă care nu-ţi mai dai seama că există timp şi spaţiu, lângă care uiţi că stai pe canapea, că sub tălpile tale e asfalt, că limbile se învârt în ceas. Ei se numesc culori umane.

Melodia asta li se potriveşte.

Rucăr-Bran şi Dâmbovicioara, legături spectaculoase

Când treci prin Culoarul Rucăr-Bran, devii un hoţ care fură priveliştea dintr-un şir de priviri.

Restul, aici :)

Shrek, răcnetul către iubire

Sunt acum ca niciodată el băiat şi ea o fată. El căpcăun pentru totdeauna, ea - prinţesă cât să stea închisă-n turn. El Shrek, ea - Fiona. Ca să fie împreună, el o salvează pe ea - fată mare de atâta timp - din turnul păzit de dragon al ţinutului Foarte Foarte Îndepărtat. Ea dă rochia de prinţesă pe cea de soţie de căpcăun, fac moştenitori şi tot trăiesc fericiţi.

Dar până când? Până când Rumpelstiltskin îi ia minţile lui Shrek. El bărbat, Shrek - tot bărbat. Dar de când? La aniversarea de un an a micuţilor căpcăuni, după frustrări acumulate că răcnetul nu-l mai ajută la speriat sătenii, Shrek îi reproşează Fionei că-i e dor de viaţa de dinainte să o elibere din turn. Iese iute pe uşă, lasă în spate petrecerea şi se îndreaptă spre nu-ştiu-unde. Dar află unde, căci dă peste Rumpelstiltskin.

De aici, Shrek începe altă viaţă, mai agitată, mai pe placul lui. Intră în altă poveste. Una cu răcnet mare. Dar cu multe bătăi de inimă la sfârşit. Sfârşitul... cui? Până acolo, Rumpelstiltskin -roşu de răutate- îi face pe plac căpcăunului şi-l întoarce în trecut. Printr-un contract. Acum toţi se tem de el, pentru că Shrek răcneşte cât să tremure copacii. Dar Donkey şi Motanul -mai mult umflat decât încălţat- nu-şi amintesc de căpcăun. Oare ce face Fiona de care Shrek a şi uitat?! Se salvează singură din turn şi-şi face schimbarea la faţă. Devine războinică şi conduce o armată de căpcăuni. Dar oare ce face Shrek pe care şi Fiona l-a uitat? O să vezi în cinematograf.



O cronică pentru proiectul "Împreună scriem lumea"

Octavian Paler, 84 de ani şi o carte de om

Om al cuvintelor, al ideilor şi cărţilor sale, Octavian Paler s-a expus prin scriitură. Uneori crudă, dar pretutindeni sinceră şi adevărată. Azi nu ne rămâne decât să ne amintim că Paler ar fi împlinit 84 de ani. Sau împlineşte. E încă aici. Respiră prin fiecare filă lăsată în cărţi cu gândurile sale.

I-aş spune "La Mulţi Ani!", dar nu vreau să cad în ridicol şi cinism. Născut pe 2 iulie 1926, în Lisa (atunci comună din judeţul Făgăraş, acum judeţul Braşov), Octavian Paler a fost o pradă conştientă a lecturii străine. Lăsa temele pentru mai târziu sau pentru niciodată ca să se răsfeţe cu cărţile lui Honore de Balzac, Flaubert sau pentru a afla "Secretul secretelor" regelui Solomon.


Uneori crudă în esenţă, alteori ironie nevinovată, scriitura lui Paler îţi place oricum. Îţi dă impresia că stai de vorbă cu el. Poate că asta a şi dorit, în fond. A pomenit în "Mitologii subiective" de dragoste. Dar a pomenit crud, cum ziceam. "Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul." Sau ţi s-ar părea că ţi se confesează, că a găsit în cititori acei preoţi care să le zică şi altora păcatul scriitoricesc palerian. Să spună că, de fapt, nu îi e frică de Dumnezeu, ci de absenţa Lui.


Şi parcă ţine să-ţi amintească tot timpul pentru ce trăieşte omul. "Dacă nimic nu justifică moartea, viaţa are toate justificările." Sau poate că a vorbit despre sine. Dar a vorbit fără teamă de sinceritate. "Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei."


Omul timid, mai mult introvertit, Octavian Paler sau Tavi pentru prieteni a mers către o destinaţie precisă: cititorii săi. A fost Racul care s-a întors din drum cu un gând, cu o idee şi cu o parte din el.


Vă spun serios că omul ăsta trebuie explorat. Între copertele cărţilor lui stau scrise vorbe profunde spuse în cuvinte simple. Avem Timp pentru toate, chiar şi pentru răsfăţ intelectual. Nu-i aşa, Domnilor?





sursă foto: http://www.octavianpaler.ro/