Viaţa ca un peron

Ce se întâmplă când ajungi mai devreme în gară şi trenul întârzie...?! El nu te pierde... el nu cumpără un bilet degeaba. Îl aştepţi şi el nu mai ajunge. Îl tot aştepţi şi... şi îl ratezi pe celălalt. Câteodată e mai înţelept să schimbăm direcţia chiar dacă nu cunoaştem destinaţia. Poate la capăt de drum necunoscut se potriveşte cheia în uşa niciodată deschisă. Existenţa raţiunii mele este pompată de trăirile Sufletului înfăşurat de speranţe, idealuri, dorinţe... parcă fără sfârşit. Îmi arunc privirea în viitor, dar prezentul mă atrage la el ca un magnet [nu ştiu cum reuşeşte pentru că eu nu sunt din metal], iar de trecut fug cu 1000/h, pentru că eu vreau să fiu MARE... dar nu-mi înnec amintirile în mare. Le păstrez la mal. Aştept un val mai puternic să le ia cu el în timp ce briza le usucă. De mai bine de un deceniu mă aflu în gara prăfuită, în curând şi eu dacă nu schimb macazul, ceea ce trenul a făcut demult... se pare. Nu am răbdare să definesc viaţa în sute de pagini, deşi am înţeles că ea ştie să ne concretizeze în adâncul abstractului său... sau, cel puţin, aşa îmi place să cred. Uite, pot să zic câteva cuvinte: e un balon trasparent cu miros frumos care se înalţă şi coboară după mişcările aerului, urmează un singur traseu la sfârşitul căruia se sparge şi, totodată, se decolorează nuanţele deţinute ulterior... sau poate toate trăirile.