Cristian Tudor Popescu, mingea de tenis în cuvinte gazetăreşti

Om al cuvintelor presate de timp, al propoziţiilor scurte, al accentului jurnalistic. Aici nu e niciun verb, căci e vorba de un subiect. Personajul de mai jos e un subiect. Şi e încercuit de adjective. Încă nu ştii despre ce îţi vorbesc, încă ţi se pare că şi tu eşti aici, că după fiecare virgulă tot despre tine îţi pălăvrăgesc. Dar el... el pune punct în articolele proprii, când alţii îl pun în topuri şi tu îl priveşti la televizor. Poate îl critici, poate îl apreciezi. Poate îi zici "Bine mai spui tu, nene!" sau îi dai şuturi verbale "Mai pleacă, bă, cu astea ale tale!"



Cât timp tu i-ai spus astea, el s-a "cetipizat". CTP. Cristian Tudor Popescu. A devenit o marcă. Nu e înregistrată la OSIM, dar e înregistrată în propriul buletin şi în toate cuvintele sale gazetăreşti, pentru care întinde editorialistic pastă de pix pe hârtie. Căci zice "Eu nu scriu la calculator. Dacă scriu la calculator, am o senzaţie de nesiguranţă, de orb". De orb? Sau poate că vrea doar să vadă copaci tăiaţi. Dar nu ştii dacă şi el taie. Nu copaci, frunze la câini până apare ceva care să-l deranjeze. Numai aşa poate să scrie. Numai când ceva îi provoacă inspiraţia. Şi nu, nu scrie în fiecare zi. Ar fi împotriva naturii. Trebuie să fie în stare... în stare gazetărească.

Dar e în stare să şi alerge. Pe terenul de tenis, acolo unde răcneşte din plămâni când loveşte încordat mingea aia fosforescentă. Ai spune că vrea să găurească paleta adversarului, să demonstreze că e talentat la pătrat, că înscrie şi când nu scrie. Iar "pasiune" devine un cuvânt un cuvânt prea mărunt ca să-i definească transpiraţia pentru tenis, pentru un sport pe care îl consideră drog şi pe care îl consumă la mai puţin de trei zile. "Devin irascibil. Nu te mai înţelegi cu mine", respiră el nişte cuvinte ca un maniac al spontanului din clepsidră. Nu delirează. E alimentat cu viaţă. De jurnal.

Tot ca un jucător de tenis percepe şi opinia publică. O pasează cu transpiraţie înapoi către public? O mestecă tot ca un drog? Nu poţi şti. Dar îţi spune cu aceeaşi respiraţie de om dependent: "Este foarte important la cine câştigi, la cine pierzi, cu cine eşti pe tablou şi cine e în clasament în spatele şi în faţa ta. Aşa e şi în gazetărie". Mai ales că în perioada '90 era un inclasabil. Era mediana dintre reacţiunea naţionalistă violentă şi occidentalii de bună factură şi de fineţe. Şi consideră că atunci a fost corect poziţionat.

Dar acum e întristat. Privitorii sunt de vină, pentru că "95% din oamenii care mă apreciază îmi spun V-am văzut la televizor. Nu spun V-am citit ultimul editorial. E un regret". Pregnant. Mai ales că primeşti informaţia la ureche, când dai din program în program şi nu pagina din ziar. Scapi de efort. Şi-l laşi pe ziarist cu buza în jos. Dar el e oricum în top. Dar nici vârful nu mai e o victorie pentru el, nici măcar drogul transpiraţiei de pe teren. Pentru că el e victorios în terenul conjugal, acolo unde e mândru de propriii copii. "Chiar sunt, adică sunt nişte băieţi în toată regula, zdraveni, deştepţi, care zic io că o să facă treabă pe lumea asta şi asta mă linişteşte foarte tare."

Apreciază presa cât se întinde o masă de ping-pong şi unde victoria rezistă cât să plesneşti mingea către adversar, cât să nu o percepi şi cât să fie rezultatul unui titlu mare pus în genunchi şi al unei decizii pe care a reuşit să o întoarcă de la Guvern.

Scrie din '90 pe un teren unde clepsidra îţi dă 25 de minute să-ţi arăţi dimensiunile de jurnalist perfect. Perfect în priză. Sub presiunea timpului. Contracronometru. Dar ziaristul de el vorbeşte aşa cum scrie. În propoziţii scurte. Vorbeşte în ştiri, a devenit "efectiv" în loc de "afectiv" şi lumea îl întreabă "Ai înnebunit?".

Cristian Tudor Popescu şi-a conturat talia de gazetar în Casa cu amurg roşu şi baroc melancolic, adică în locul numit, după 1990, Ziarul Scânteia şi unde viitorul vârf al presei era privit ca un soi de înger exterminator. Era salutat pe holuri cu plecăciuni de o flexibilitate japoneză. Primea de la un personaj din redacţie un "Trăiţi, trăiţi!" aplecat la 90 de grade, după ce tânărul "nevârf" de atunci a lăsat cu curaj "Dar"-uri într-un articol despre preşedintele Ion Iliescu. "Un articol bine-intenţionat, dar naiv. Adolescentin faţă de ce am scris ulterior", zise bătrânul cu duşmani tradiţionali care îl consideră "un soi de simbol aşa scos în afară, un soi de mit mediatic".

Omul ironic, vârf al topului jurnaliştilor din 1997, plasează gazetăria în ficţiune şi consideră că, într-o ţară liberă, adevărul este scos la suprafaţă. Chiar dacă e difuzat la Radio Piticot. Dar ziaristul de el este plasat mereu în top.

Opinie personală: Crtistian Tudor Popescu a avut, în interviul televizat, debitul unui pârâu de luna august. Vorbeşte ca în ştiri, cu propoziţii scurte. Dar ai pretenţia să fie un vârf perfect ascuţit, care să-şi dezumfle propriii adversari, să te lase gură-cască cât să ţi se vadă toată dantura şi cu ochii ficşi cât să-i recunoşti jurnalistului statura. Aş putea spune că viaţa lui gazetărească este doar păr trecut prin timp şi prelungire de chelie. Dar sub golul capului se află o arhivă de articole.

Ce altitudine are vârful presei româneşti?


*****Acest articol a fost scris în urma unui interviu cu Cristian Tudor Popescu, televizat la TVR. Interviul a avut loc pe un teren de tenis, unde ziaristul se simte la fel de confortabil ca într-o redacţie. (TEMĂ DE SEMINAR)